Trece viața

[BOTICI GABRIELA]

Sonet  XIX   

 

 

Trece clipa, trece viața, toate trec, dar unde-s oare?

Nu se pierd și nu dispare ciclul ăsta făr′ de moarte,

Doar în noi pierdem iubirea și iubim clipe deșarte   

Începutul nu există, este doar continuare.

 

Și sfârșitul nu-i plecare, este-n noi pe mai departe

Îl purtăm, dar nu știm unde, îl avem în fiecare,

Îl simțim, dar nu ne strigă și nu știe să separe

Dragostea de frica noastră ce se-ascunde și desparte.

 

Și trăim în nemurire neștiind că e a noastră

Și o căutăm în toate și o implorăm la Ceruri

Nevăzând unde se află, negăsind urma-i albastră.

 

Viața trece... Căutând-o printre astre, printre cleruri

Și lumina se preumblă printre noi, dar e sihastră

Și pe ea nimeni n-o vede... Credem doar neadevăruri.  

[BOTICI GABRIELA]

Vă mulțumesc frumos. Sonetul este cel care mă face să doresc să scriu în continuare. Ma cheamă cu muzicalitatea lui. Fără muzică parcă versurile nu au viață. Cel puțin pentru mine. O seară minunată!

[Grig Salvan]

Regăsesc cu plăcere, printre varii postări, un sonet, care mereu mă trimite în alte dimensiuni ale liricii și în alte vremi, spre sonetele lui Shakespeare din care tocmai reciteam zilele trecute, sau „ultimele sonete închipuite al lui Shakespeare” ale lui Vasile Voiculescu, unul dintre preferații mei din poezia românească. Temă clasică, ton sentențios și filosofic, meditativ și autoreflexiv.

[BOTICI GABRIELA]

Mulțumesc frumos.

[Vasilisia Lazăr]

Un poem reflexiv, multe întrebări își așteaptă răspunsurile, dar oarecum vetust.  

[petrut dan]

Semn de lectură, cu drag!