Fantasma soldatului neîntors de la război (Din memoria satului)

[Gheorghe Pârlea]

Unul dintre sătenii noştri, povestesc cu oarece nehotărâre bătrânii satului, trecut binişor de vârsta cătăniei, a fost mobilizat şi el prin '41. Cel chemat la oaste, Gheorghe Dinvale, odată ieşit pe poartă, avea mică nădejde să-şi mai poată strânge în braţe cei trei prunci şi nevasta.

Prin stepele Răsăritului, unde se afla cu unitatea sa în retragere, moartea învelea pământul cu o cergă necuprinsă de trupuri ostăşeşti. În faţa iadului arătat lor pe Pământ, destui nefericiţi cărora încă nu le venise clipa, rămaşi fără comandanţi sau scăpaţi de sub autoritatea lor, îşi pierdură demnitatea de soldaţi şi încercau să caute scăpare chiar şi în gaură de şarpe. Printre ei, şi miroslăveşteanul nostru. Câţiva dintre aceşti fugari care sperau doar să amâne moartea cu vreo câteva zile, câteva săptămâni, se îndreptau înapoi, spre vest, fără prea multă lămurire asupra locului unde voiau s-ajungă.

Şi în pribegia lor, nefericiţii pândiţi acum de moarte nedemnă întâlneau adesea tabere de ţigani-căldărari. Oamenii aceştia ai trecutului trăiau după regulile neamului lor nomad, iar autorităţile nu le impuneau apatrizilor legile locului prin care colindau. Aşa îi încolţi în minte lui Gheorghe Dinvale să-şi afle prin ei scăparea de glonţul plutonului de execuţie. Deşi căldărarii ştiau că-şi pun şi ei viaţa în primejdie, dacă se va afla că au tăinuit un dezertor, proscrisul de la apa Moldovei găsi bunăvoinţă la bulibaşă. Dar asta numai cu înţelegere sub jurământ de moarte că românul va plăti tăinuirea cu preţul lepădării de neamul moşilor şi strămoşilor săi.

Corturarii aceştia vor fi zăbovit o vreme prin părţile Bugeacului, până ce au au trecut Prutul cel blestemat să despartă un neam. Poate mânaţi de dorul ascuns al românului, şatra s-a aciuat de la un timp prin părţile Neamţului, nu prea departe de meleagurile ce zgândăreau dorurile ascunse ale lui Gheorghe Dinvale.

În sat, după încheierea războiului şi întoarcerea din refugiu, oamenii aşteptau cu sufletul la gură supravieţuitorii ori scrisorile autorităţilor cu privire la soarta celor care nu s-au mai întors. Mulţi au trebuit să-şi jelească morţii, sau să-şi hrănească speranţa că dispărutul va apărea cândva, ca o nălucă ce avea să tulbure uliţele satului. Cu unii s-a întâmplat aşa, cu unii nu. Casa lui Gheorghe Dinvale a rămas pentru totdeauna bântuită de fantasma oşteanului neîntors de la război.

Dar dacă te iei după gura lumii, peste ani, din când în când, pe uliţa satului în care-şi avea gospodărie miroslăveşteanul de demult dispărut, un bătrân căldărar, singur şi tăcut, purtând, doar ca pretext, un cazan sau un ceaun în spinare, zăbovea prin preajma unei case anume şi arunca priviri ascunse şi înceţoşate de lacrimi, amare în loc de sărate, peste gardul acelei gospodării. Altădată, doi căldărari mai tineri, în timp ce reparau stricăciunile metalice ale localnicilor, puneau întrebări indiscrete despre familia lui Gheorghe Dinvale. Destui clienţi ai acestor întreprinzători ambulanţi îşi dădeau ghionturi ascunse pe seama faptului că unul dintre făurari era leit cu mezinul din sat al ostaşului neîntors din război.

Fiii celui dispărut, gospodari vrednici pe la casele lor, n-au putut sta cu mâinile-n sân, după toate aceste şoapte care îi ocoleau. I-au descusut pe câţiva căldărari din preajma celor care păstrau taina şi, astfel, au aflat identitatea celor doi făurari ambulanţi şi locul în care s-au împământenit ai lor.

Ajunşi într-un sat de lângă Roznov, la vatra statornică a nomazilor veniţi dinspre părţile Nistrului, cei doi fraţi miroslăveşteni găsiră acolo un bătrân căldărar care-şi pierduse de mult graiul. Ori, poate, se prefăcea că i s-a întâmplat asta, ca, astfel, pentru fiii si nepoţii lui din Miroslăveşti, el să rămână mereu soldatul-erou Gheorghe Dinvale, cel dispărut în război.

[Tudor Cicu]

Fragment (din perspectiva naratorului) despre o „întâmplare” în care mai există cineva (pus sub jurământ) să ascundă un secret întunecat. Sau din punctul de vedere al cititorului, despre cum e când te simți pierdut și ești regăsit... dar tot pierdut. Dar doar narare-fragment, sau subiect pentru o povestire... din păcate, doar atât.

[Gheorghe Pârlea]

...De acord cu Dvs., desigur. Nu mi-am propus mai mult.

[Vasilisia Lazăr]

Interesantă poveste! Câte a putut să facă războiul! Ce povară pe bietul om... Mi-a plăcut. Felicitări!

Aveți o scăpare: Dar dacă te ei după gura lumii.

[Gheorghe Pârlea]

Sărut mâna, îndatorat, pentru timpul alocat exercițiului meu!

M-am rușinat tare, observând ce eroare ortografică am putut face. Sper că o puneți pe seama unei sincope care n-are legătură directă cu gramatica autorului, unul care adesea le-a explicat elevilor săi cum să nu intre în capcana la care conlucrează verbul a lua (persoana a II-a, sing.) și pronumele personal (persoana a III-a pl., masculin). 

Vasilisia Lazăr a spus :

Interesantă poveste! Câte a putut să facă războiul! Ce povară pe bietul om... Mi-a plăcut. Felicitări!

Aveți o scăpare: Dar dacă te ei după gura lumii.

[Vasilisia Lazăr]

Stați liniștit, nu m-am gândit nicio secundă, de aceea am și scris: aveți o scăpare. Altfel scriam corect este... pentru că... Apoi eu știu foarte bine ce gramatică știu învățătorii. Mai ales cei care au făcut studiile pe vremuri. 

Gheorghe Pârlea a spus :

Sărut mâna, îndatorat, pentru timpul alocat exercițiului meu!

M-am rușinat tare, observând ce eroare ortografică am putut face. Sper că o puneți pe seama unei sincope care n-are legătură directă cu gramatica autorului, unul care adesea le-a explicat elevilor săi cum să nu intre în capcana la care conlucrează verbul a lua (persoana a II-a, sing.) și pronumele personal (persoana a III-a pl., masculin).

[Chris]

trist, dar este o alegere pe care a preferat sa o faca personajul stiind foarte bine ce presupune asta. normal ca nu poti uita familia!

[Gheorghe Pârlea]

Mulțumesc pentru lectură, Chris!