Asta se întâmpla însă în alte zile. Acum, bunicul, într-o rătăcire de câteva clipe, făcea pereche cu un alt copil, cu băieţandrul acela care s-a împotrivit să îmbătrânească în ascunzişul lăuntric al celui ce-l purta. Cu el stătea de vorbă bătrânul acum, în cuvinte nerostite.
Mărunţel, uscăţiv, cu bărbuţa tunsă scurt şi cu ochii aţintiţi într-un loc nedefinit, bătrânelul, încă nu destul de bătrân, se apropia uşor de portretul bunicului desprins din povestirile lui Delavrancea. Şi în întoarcerea aceasta a lui prin anii de demult, părea că nu-i dă nici un semn de revenire dragii lui nepoate.
Diana avea în unicul său bunic, căci pe celălalt nu-l prinse în viaţă, însoţitorul fidel din primăverile înmiresmate, din verile îndulcite de gustul căpşunilor şi cireşelor din grădină, ori din toamnele ticsite cu roadele cele târzii. Altfel nepoata nici nu s-ar fi sinchisit să lase ispitele oraşului ca să se-ntoarcă mereu la ograda bunicului „de la ţară”.
Copila se apropie tiptil de tovarăşul ei de joacă, cel ce-şi trăise demult copilăria, şi-ncepe a-şi plimba palma prin faţa ochilor celui ce trebuia readus din trecut:
- Întoarce-te în prezent, bunicuţule! La ce te gândeşti?
Bunicul părea de piatră. Nepoata, destul de precoce, înţelege ce se petrece cu tovarăşul ei de joacă. Şi începe să-şi rostească şoptit o întrebare bănuitoare: „La ce se poate gândi un bunic când uită de sine? Şi asta, în prezenţa nepoatei lui dragi...” Apoi izbucni în urechile absentului de lângă ea:
- Am ghicit! Am ghicit! Precis te gândeşti la... La copilărie! La a matale, nu la a mea... Nu-i aşa? Nu-i aşa, bunicule?
Bătrânul de cremene începu să se despietrească. Atât cât să-i dea apă la moară nepoatei, care bravează:
- Am ghicit! Am ghicit! Uite că te-ai fâstâcit... Iată, ai şi o lacrimă în colţul ochiului stâng. Ba nu la stângul, ci la dreptul... Că în dreaptul stângii mele e ochiul tău din dreapta, nu-i aşa, bunicule?
Bunicul ridică domol privirea spre nepoată, în timp ce fata, învinovăţindu-se, îi şterge bobul de rouă de sub geană. Scapă şi ea un suspin, pe care apoi îl transformă într-un smiorcăit dramatizat:
- Acum, bunicuţule, lasă-l pe copilul cel din trecut şi împacă-l pe cel de azi! Iată că plânge bietul singuratic... N-are cu cine se juca...
Prefăcuta cea mică, nu chiar atât de mică, îşi duce mâinile la ochi şi începe să scâncească şi mai tare.
Bunicul, surprins şi parcă puţin ruşinat că ghiduşa de nepoată-sa i-a intrat în colţul acela de suflet ce-l păstra în taină, făcu un gest cu mâna, alungând vedenia venită de peste ani. Şi încearcă să-şi împace nepoata cu blândeţe:
- O, draga bunicului, iartă-mă! Ia, nişte amintiri răzleţe...Uite c-am să repar pozna. O să mergem să prindem vulpea... Vulpea cea care dă târcoale pe la coteţele vecinilor...
- Chiar, bunicule?
- Ei, nu chiar s-o prindem, ci măcar s-o zărim. Că precis o să ne-arate coada, vicleana!
- Zău? O s-o vedem? Precis nu mă amăgeşti?
- Nici vorbă, „draga moşului”!
Şi-şi privi nepoata ca şi cum ar fi aşteptat ceva de la ea. Se făcuse „moş” înadins, ca în „Bunicul” lui Delavrancea, ca să o provoace. O dată, să afle dacă nepoată-sa a citit lectura cu pricina, dar asta conta mai puţin. Şi a doua oară, ca să vadă dacă îl priveşte ea ca pe un...„moş”. Şi asta conta mai mult, căci bunicul spera că, în ochii nepoatei, nu e încă… bătrân.
Nepoata-i pricepu repede viclenia:
- Uite ce, „tată-mare”, intră ea în joc, tu nu eşti moş! Moş e bunicul Mădălinei... Ba nu, nici el nu e moş. Moş e...
Şi bunicul n-avu răbdare să afle cine-i moş. Îi era de-ajuns că a scăpat el de această povară. Măcar în ochii fetei. Şi, mai ales, îl mulţumi peste măsură încredinţarea că isteaţa de nepoată-sa i-a dibuit cimilitura literară. Îşi înălţă nepoata, uşoară ca un fulg, pe umerii săi osoşi, deschise poarta grădinii şi porni, cu ea în cârcă, pe urma vulpii.
Au ieşit în câmp şi, cu nepoata când pe sus, când pe jos, au străbătut o parte din Sohodor, câmpul satului dinspre miază-noapte, înţesat cu schijele metalice ale ultimului război. Când au ajuns pe coama dealului, bunicul s-a oprit. Şi-a ajutat cu greu nepoata să descalece de pe mârţoaga pe care o închipuia şi începu să protesteze:
- Grea soartă au bieţii bidivii! Nu-i drept! Uite cum mă înţeapă genunchii. Dar şalele! Deh, încheieturile oaselor mele, dar mai ales ale celor de-un leat cu mine, au de-acum nevoie de unsoarea aceea care se vinde la farmacie, continuă să se plângă, în timp ce-i aranja fetiţei rochiţa şifonată de cocoaşele umerilor săi.
- Ce, bunicule? De ce m-ai coborât? Ai găsit urma vulpii?
- Nu încă, fata mea. Altceva am găsit... Vezi tu bucata asta de fier?
- O văd, bunicule.
- Ştii tu ce-i?
- După cum arată, nici nu mă interesează. Ştiu atâta, că-i... fier. O... ruginitură, cum îi zice adesea bunica cuţitului de bucătărie... Când se-nfurie că nu te-ocupi tu să-l ascuţi.
Pe lângă cele junghiuri reumatice, bunicul, iată, mai primi un junghi... Ba nu unul, ci două. Primul, înţepătura cu aluzie la conflictul său casnic, nu prea îl mişcă. Nepăsarea fetei însă, faţă de obiectul ce tremura în mâinile lui, îi întunecă faţa.
- Vasăzică, atâta crezi tu că se poate numi ceea ce-ţi arăt eu? O... ruginitură?...
Bătrânul înţelege repede că fata n-are nicio vină şi încearcă să se stăpânească:
- Aşa-i, draga bunicului. O ruginitură. Dar, din păcate, nu-i numai o bucată de fier, stricată de rugina timpului. O aşchie ca asta a omorât-o atunci, de mult, nu atât de demult pentru mine, pe străbunica Mădălinei. Poate chiar aici. Îşi prăşea săraca ogorul, că oamenii mănâncă şi pe vreme de război. A nimerit-o în plin acest sol turbat al morţii. Şi-a dat duhul, la un ceas mai încolo, în braţele soldatului de la punctul sanitar.
Bunicul aruncă bucata de fier ca pe o piază rea şi, odată cu ea, îndepărtează cele ce l-au întristat. Apoi îşi aţinti ochii spre un pămătuf de pene ce răsări din senin în marginea drumului. Văzu ceva acolo şi nepoata.
- Vulpea, bunicule! Vulpea! Ba, am vrut să zic... raţa. Raţa pe care a furat-o vulpea. Uite că a mai rămas din ea doar capul. Iată şi o labă... Ba nu una, ci două...
- Două? Unde-o fi a treia? se îngrijorează hâtru bătrânul.
Şi bunicul, mulţumit de gluma sa, dădu drumul unui zâmbet în colţul gurii, apoi altuia şi mai larg care-i inundă faţa cu lumina ce-o purta ascunsă. O lasă pe Diana să ancheteze cazul, precum detectivii cei din filme. Iar el îşi pironi privirea spre orizont, acolo unde ţancurile Ceahlăului înţepau bolta cerească, limpede ca o mare liniştită.
Deasupra celor doi singuratici din inima câmpului îşi înălţa şi îşi cobora pe rând trilurile o ciocârlie. Un punct negru ce fixa mijlocul clopotului de argint al cerului. Dedesubt, bătrânul era parcă limba clopotului. Cu palma streaşină la ochi, începu a urmări lacom cântăreaţa înaripată a câmpului, ca şi cum uitase că văzuse minunea de atâtea ori... De mult mai multe ori decât o s-o mai vadă. Şi ca să-şi alunge tristeţea acestei socoteli nemiloase, întoarse din nou privirea spre nepoată-sa, sorbind-o cu ochii săi ascunşi, din ce în ce mai ascunşi sub parantezele oaselor de deasupra. Dar glasul din ceruri îi răsucea mereu capul către cântăreaţa zărilor, până ce o voce, desluşită greu de către cel ce o auzea, începu să-i îngâne, ca un ecou îndepărtat, în urechi: „Gata cu ciocârlia, măi băiete! Pune mâna pe sapă! Că iar ne ocărăşte brigadieru'...”
- Bietu' tata!... Dumnezeu să-l ierte! se trezi rostind bătrânul, când se dumiri asupra vocii ce venea de departe spre copilul cel întârziat, mult prea întârziat, în nişte biete oase vlăguite de vremuri. Oase care, iată, trebuiau să poarte la-ntoarcere, în capul încrengăturii lor, pe celălalt copil, pe cel cu oasele încă neîmplinite.
Legătură Răspunsul lui Vasilisia Lazăr în
Legătură Răspunsul lui Gheorghe Pârlea în
