într-o dimineață de sfârșit de mai (povestea cu turcii)

[Maria Mitea]

Am moțăit în patul călduț până Veruța mi-a dat vreo două coate pe sub coaste, drept semn să mă dau mai încolo, gest care putea fi citit și altfel, invitație la bătaie, sau joacă.

Bătaia începea cu pernele, și joaca începea la fel, tot cu pernele. Dormea în mijloc și nu prea era mulțumită, cum apuca se jelea mamei că nu are loc, este înghesuită ( anume de mine), uneori mi se spunea că sunt un berbec la care-i cresc cornițe de drăcușor. Împinsul și ghiontitul începea cu scop clar, poate poate ajunge cumva pe partea cealaltă de pat. Mama o chema pentru că i se rupea inima când auzea cum se văita:- hai la fuguța, hai aici lângă mama, iar eu crăpam de invidie.

Văzându-se lângă mama, o făcea pe sora mai mare cu mezinele. Odată cu joaca sub aripa ei, începea și gelozia față de mezine până mama o trimitea înapoi la surorile mai mari. Venea bosumflată, de bretonul des ca o mătură îi cădea în ochi, iar eu râdeam:- nu mai ești mezina, nu mai ești mezina. Începea din nou prietenia, ne dădeam coate, ne gâdilam, veselie mare, să n-ajungem la plâns, mama ne-ntreba dacă vrem s-ascultăm povestea cu turcii, baba, fata și cuptorul cu plăcinte.

În clipa aia ne potoleam. Povestea-ncepea c-o voce calmă. Fără străduință mare mama ne ungea cu vorba-i, avea tâlc la a povesti.  Seară de seară așteptam povestitul pentru că mama se transforma, nu mai era aia care porăia toată ziua pe lângă casă. Dormeam cu ea mai mult din acest motiv, deși moda era alta. Trăiam timpuri de mare cotitură. Noii pedagogi răspândeau idei mari: - dormitul cu mama strică copilul, îl face prost.
Până nici noul născut nu se recomandă să mai stea lângă mamă.
Să poată fi curajos trebuie să doarmă în patul lui, în camera lui. Dacă plânge îl lași să urle ca o fiară până-i intră mințile-n cap. Trebuie să fie călit, chiar de cum iese din burta mamei.
Nici în burta mamei nu are voie să doarmă.

Nici alăptat.
Cică, laptele mamei slăbește voința copilului, îl face om de nimic, iar țara are nevoie de eroi: - înțelegi matale? Dacă iar năvălesc nemții? Te-ai gândit la asta?

Într-o zi a venit la noi o învățătoare dată cu timpurile, ia ținut mamei un fel de morală, mama a ascultat-o: - uită-te cât rău le faci copiilor, dăi,
dăi urgent la grădiniță dacă le dorești binele, acolo se face educație, nu acasă lângă gâște și rațe, hoinărind prin grădini. Viitorul luminos nu va fi clădit de copiii care sunt alintați și cocoloșiți, dar de cei căliți ca fierul când îl bați și sar scântei în toate părțile. Trăim vremuri serioase, țață Cati, copilul nu mai e în mâinile mamei. Mama doar îl strică,
ci a societății.
Numai societatea știe cum să educe oameni destoinici, să aibă caracter de oțel, și dacă vrei să fie oameni destoinici să te lași de așa apucături învechite.
- Matale ia zi-mi, câtă școală ai!?

Nu văzusem niciodată turci, nici nu auzisem, dar prin gura mamei puteam auzi de ei, la timpul ăla în imaginația mea nu exista creaturi mai intrigante și hidoase decât turcii din povestea mamei. Îi descria ca o mare regizoare de film, în cel mai real fel, de parcă ai fi zis că și ea e turcoaică de-i cunoaște atât de bine, iar în timp ce se derula povestea, în mintea mea, adăugam ce consideram că face un turc mai turc.

Aflasem că turcii au ascuns multe comori la noi în grădină, și nu doar la noi ci și la țața Zoia, țața Ioana, Zâna. Doamne, mă frământam nopți întregi, zile întregi nu cumva să fie mai multe comori ascunse pe la vecini. Mă rugam, mai bine să fie ascunse pe drumul satului, nu are stăpân, e a nimănui, atunci și comorile îngropate sub hudiță sunt ale nimănui. Când mă duceam la mămuța în vale, pășeam și-mi imaginam că sub talpă unde atingeam pământul e o comoară. Să o simt mai bine nu purtam sandale umblam descălțată toată vara, încât dezbăteam toate chetrili, făceam niște buboaice la degete dar nu mă durea și nu-mi era frică, cu fiecare împiedicat vroiam să dau de comoara râvnită.

- Acolo unde este îngropată o comoară, la miezul nopții locul se luminează, într-o noapte am văzut cum ieșea lumină din pământ chiar în locul unde era cușca la câine, zicea un frate, iar altul:
- da poate căcatul de câine lumina așa tare, și râdeam cu toții.
Se-așterneau pe hârtie tot felul de planuri, se făceau hărți cum să găsim toate comorile din sat.
Când săpam grădina primăvara, frații ne speriau: - ca nimeni să nu poată ridica comorile, sunt îngropate sub blestem, e ca și cum sunt puse sub puterea dracului. Mă gândeam să mă transform în drăcușor, să-i devin soră, să pot ridica comorile, care cică erau toate puse în ulcioare aurite pline cu de toate. Îmi imaginam cum mâncăm cu linguri de aur iar fetele vecinei se uită la noi și mor de ciudă.

Fratele Andrușa știa o poveste care zicea că-i a lui; odată un om săpa o fântână, cu hârlețul a atins un ulcior de mai să-l scrijelească, a luat capacul, și ce să vadă, plin cu furculițe, cuțite, căni aurite, bijuterii. Cum a văzut comoara, hapsân,  a pus mâna pe ea, când s-o ridice aude o voce: -  îmi dai soția și copii dacă vrei comoara. Nu i-a dat jurământ că îi dă soția și copii.  A luat comoara și a pornit spre casă, nerăbdător să le arate oamenilor ce bogății a găsit, și cât de norocos este.Ajuns acasă, a strigat la nevastă, a strigat la copii dar nu a ieșit nimeni. Când a intrat în casă erau morți.

Și totuși, povestea mamei bătea toate celelalte povești despre turci și comori.
Așa că, ne cumințeam. Știa cum să ne potolească, să ne facă să fim frați și surori.
După povestit începeau întrebările: de ce mamă veneau turcii?
Ce căutau turcii în Cârpești? Da mai sunt turci acuma în lume?
Da cât de frumoasă era fata ? De unde baba avea atâta putere să-l dea pe turc în cuptor?

Veruța iar mă ghionti. De data asta parcă îngrijorată. Stau nemișcată, mă țin tare să nu răspund ca de obicei. Eram tare prinsă în gânduri de tot felul de parcă-mi intrase un fier greu în cap. Concentrată ca un savant la vorba auzită fără să vreau, stăteam ghemuită să creadă că dorm adânc, mă prefăceam de parcă aș fi fost moartă, îmi țineam respirația. Nici decum nu voiam să ies din frământarea care începea să mă roadă ca un șobolan. Iar Veruța nu se lăsa cu una cu două, mă-mpingea și mai tare la marginea patului de căzui jos, nu pur și simplu, ci peste mâță, cuibărită și ea pe niște haine de-ale noastre lăsate la capătul patului, dar care peste noapte se vede căzuse. Încolăcită, sforăia cu poftă și mare atracție universală, de care nici prin cap nu ne trecea nouă pe vremea aia. Ograda, găinile, cocoșii, era cel mai mare univers în care plănuiam zilnic cum să dregem cum să facem să-l mai lărgim cu șotii și pățanii, iar mama și tata făceau legile universului, și de altceva nici nu aveam nevoie.

Luminița, sora cu doi ani mai mare dormea la perete. Mama i-a dat numele unei eroine dintr-un film românesc, o soră medicală care a salvat viața la mulți soldați pe front. Zic săraca, nimeni nu voia să doarmă la perete, aveai nevoie de mare curaj, pentru că peretele era perete, rece, se simțea de parcă ești la capătul lumii. În afară de covorul cu țiganii dansatori, fustele florate, chitările nu era nimic interesant, ba chiar de sub covor ieșeau monștri și vrăjitoare. Pe treaba asta mama a pus mai jos un leghicer țesut de mămuța, făcea mare diferență, mă gândeam că e o ființă țesută în el, mâinile ei au rămas în țesătură, așa puteam și eu să stau liniștită pe partea mea, Luminița nu era singură ci cu mămuța Măranda.  Uneori mai făceam schimb, o lăsam la margine și eu treceam la perete, doar că eu mai aveam și alt motiv de dormeam la margine, dar n-am să-l spun aici, îl țin secret. Mama ne spunea :- cel mai mult sufletului îi place să aibă secretele lui, să dăinuiască ceva. Așa că mă simțeam bine ca și toată lumea care are suflet să am și eu secretul meu.

În acea zi Luminița se trezise mai repede, avea treabă la școală dis de dimineață. Era harnică foc, și sârguincioasă, nu ca mine.

Se pregătea pentru ultimul sunet. Era sfârșit de an școlar, iar ea era eminenta clasei. 

Notă:

porăia - a lucra pe lângă casă,

hudița- strădușă îngustă și scurtă, un drum mic de țară,

leghicer - un covoraș țesut pe vremuri, 

[Vasilisia Lazăr]

Savuroasă povestire! Iar tu povestești cu atât farmec! În proză merg aceste amintiri imortalizate. Mi-a plăcut.

pe când mama ia dat numele unei eroine / i-a dat

vroia  / voia

[Maria Mitea]

Vasilisia, mulțumesc mult pentru lectură. Mă bucură mult că ți-a plăcut. Semnul tău mă-ncurajează să continui.

Mă readuce la viață amintirea asta. Am nevoie să-mi amintesc . 

Mulțumesc, am făcut și corecția. 

O săptămână bună cu bucurie și sănătate! 

[Chris]

text bine scris, pare un fragment dintr-o lucrare mai ampla. citit cu placere!

[Tudor Cicu]

Citind acest text bine scris, parcă îl aud pe tata, când mă auzea povestindu-i mamei ce mi se arătase în vis: „Câte gogomănii nu-ți vin noaptea prin vise! Nu-i de mirare că nici mâței nu-i  mai stă gândul la șoareci, așa cum pare de cremene cu urechile ciulite și ochii sticloși la toate năzăririle astea.”. Aveți farmec în povestire.

[Emil Dumitru]

O poveste din care aflăm că turcii au ascuns multe comori prin grădini, frumoasă, în care subtil s-a „infiltrat” și puțin umor și asta dovedește că aveți talent narativ...  cel puțin așa am perceput eu...

Dar... dar au fost și unele cuvinte pe care eu (locuiesc în sudul țării, Muntenia de sud!) nu le-am înțeles: porăia, hudița și leghicer.

Cred că ar fi bine, dacă nu acum ci pe viitor, printr-o notă să explicați și ce înseamnă, așa - și asta este părerea mea - faceți textul mult mai bine înțeles. 

Mici cârcoteli: vroiam - voiam, înafară - în afară...

aude  o voce: - dacă vrei comoara îmi dai soția și copii. Nu le-a dat jurământ că le dă soția și copiii.

Corect ar fi pentru acord: Nu i-a dat jurământ că îi dă soția și copii.

Sper că nu v-ați supărat... 

Să auzim de bine!

[Maria Mitea]

Domnule Emil, 

Vă mulțumesc mult pentru lectură și semn! Mă simt onorată, nici decum să mă supăr, ba chiar îmi prinde bine o altă pereche de ochi. 

Aveți dreptate, am să las jos o notiță referitor la cuvintele menționate, și acuma am să corectez cârcotelele. 

Mă bucură tare mult ce ați scris aici : ” și puțin umor și asta dovedește că aveți talent narativ...” mi-ați dat aripi. :)

Cu bine și sănătate! Ne citim! 

Maria, 

[Maria Mitea]

Domnule Tudor, 

Mă bucură trecerea  și  cuvintele de încurajare! Vă mulțumesc mult! 

Vremuri de vis am trăit.  Parcă viața era grea, nu aveam atâtea haine și perechi de pantofi, dar aveam timp să ne povestim visele dimineața. :) 

Tudor Cicu a spus :

Citind acest text bine scris, parcă îl aud pe tata, când mă auzea povestindu-i mamei ce mi se arătase în vis: „Câte gogomănii nu-ți vin noaptea prin vise! Nu-i de mirare că nici mâței nu-i  mai stă gândul la șoareci, așa cum pare de cremene cu urechile ciulite și ochii sticloși la toate năzăririle astea.”. Aveți farmec în povestire.

[Maria Mitea]

Un mare Mulțumesc, Chris pentru semn și lectură! Ai simțit bine, este o parte dintr-o poveste mai mare. :) 

Cu drag! maria,

Chris a spus :

text bine scris, pare un fragment dintr-o lucrare mai ampla. citit cu placere!

[Grig Salvan]

Captivante amintiri din copilărie, secvențe variate și amestecate, dar asta face narațiunea mai palpitantă și atractivă, scrisă într-un stil plăcut. Și, ca un catalizator mental, parcă ne stârnește și nouă propriile amintiri din vremea copilăriei.

[Maria Mitea]

Bună Grig, 

Sunt foarte bucuroasă de vizita ta și semn! Adevărat, cumva inconștient este așa dorință, de-a stârni acele amintiri care ne unesc,  ne aduc înapoi la esență, la rădăcină. :)

Cu multă inspirație în tot ce-ți place să creezi! 

Maria,

Grig Salvan a spus :

Captivante amintiri din copilărie, secvențe variate și amestecate, dar asta face narațiunea mai palpitantă și atractivă, scrisă într-un stil plăcut. Și, ca un catalizator mental, parcă ne stârnește și nouă propriile amintiri din vremea copilăriei.