Luna ca un ban de aur

[Tudor Cicu]

Luna ca un ban de aur

 

      În chiar ziua sosirii la pensiunea „Nausicaa” din Vama Veche, Tiberiu coborâse în holul restaurantului doar pentru cină și abia a doua zi ieșise să dea o raită pe țărm. Ajuns sub arcadele pensiunii, ce păreau a proteja cu aripile lor un bastion, Tiberiu Vancea privi mai întâi norii pe cer pentru a-și da seama de amenințarea de reptilă a ploii ce părea să urmeze, după care dădu din umeri și înaintă spre ieșire. Pe fața lui nu se citea nici o tresărire care să descrie expresia de îngrijorare pentru ziua ce avea să urmeze, așa cum fac mai toți turiștii când vin la mare. Dar nici nu trecuse de poartă, că cineva îl și apucă de un braț, iar când se întoarse să vadă cine era respectivul, fu uimit să dea cu ochii, taman acolo, de colegul tătar, de pe vremea liceului, Negivet. Deși trecuseră de atunci aproape douăzeci de ani, fizionomiile lor nu se schimbaseră prea mult.

– Tiberiu?! Măi, omule! Ce-i cu tine aici?

– Ia te uită?! se miră Tiberiu. Eu am venit de ieri la pensiunea doamnei Cheuser, dar cu tine ce-i?... Și se îmbrățișară fără să își mai zică altceva.

      Negivet îl trase de mânecă, spre o masă aflată pe un colț lateral de intrarea în pensiune, strigă la o fată care tocmai ieșise pe ușă să-i spună doamnei de la bar să le aducă câte o halbă de bere și se întoarse surâzător spre Tiberiu. Acesta înțelese, după gesturile fetei, că Negivet nu era un străin acolo și își privi admirativ fostul coleg.

– Ei?... fu curios Tiberiu să audă ce „învârtea” pe acolo colegul lui de liceu.

       Acesta începu cu o poveste lungă, din care Tiberiu reținu că avea o afacere în Mangalia, că el mai asigura și apa adusă „din lacul Techirghiol” pentru piscina șefei de pensiune, care îi era și mătușă (îi arătă cu mâna camioneta de la poartă cu cele două cisterne pătrate de câte o mie de litri fiecare), că se însurase imediat după terminarea liceului cu fata unui „grangur” mare din zonă, că are doi copii etc...etc. Și gata! Acum era rândul lui să asculte pe unde „hoinărise” Tiberiu atâta timp. Tiberiu spuse că el nu avusese o viață atât de norocoasă, că făcuse o facultate, apoi luase un post de inginer în portul Tulcea, dar nu stătuse niciun an, plecase dezamăgit de acolo și se îmbarcase pe o navă petrolieră, colindase lumea și după zece ani de navigație își dăduse demisia, iar de curând luase un post ca profesor de Hidraulică la liceul unde învățase.

– I-auzi?!... Și mă rog, de ce ai fost dezamăgit la Tulcea?

– De-ale tinereții... oftă Tiberiu, luând cu degetul spuma de pe buza halbei ce tocmai sosise la masa lor. Și povesti pe scurt cum în timpul facultății, într-o practică de vară, la Crișani, pe brațul Dunării, acolo unde se ridica hotelul Lebăda, patru băieți de la Politehnică, de anul trei și din grupa lui, fuseseră trimiși să asiste timp de o săptămână la construcția unui post de transformare electric pentru alimentarea hotelului. Acolo și dormeau, în cabina unui bac navigabil, acum atât pe post de ponton, cât și de magazie de materiale ale muncitorilor de la postul trafo, lucrători care făceau zilnic naveta în Tulcea. Acolo cunoscuse o fată, Katia. Fata venise cu alte două prietene, special pentru unul din colegii lui aflat acolo. „Poveste încurcată, precizase Tiberiu. E ca-n viață, în orice poveste suntem făcuți uneori și să pierdem. Cine mai poate schimba asta?... Dar nu e timp acum, poate altădată îți voi spune mai în detaliu”. Mai spusese că își adusese aminte de fată la terminarea Politehnicii, și cum avusese un post repartizat în portul naval Tulcea, el plecase acolo, sperând să dea de Katia. Abia acolo, după un timp, se întâlnise prin oraș cu Carolina, una dintre fetele venite cu Katia la Crișani, iar aceasta îi spusese că nici urmă de ea, Katia nu mai era în Tulcea. Plecase prin Făgăraș cu mătușa ei. „Știi că era înfiată de mătușa ei unguroaică?”, spusese Carolina. Nu știa. Primise vestea ca pe o nouă lovitură a sorții, așa că își luase transferul și plecase îmbarcat pe mare. „Omul trebuie să treacă precum un lup prin codru, ori un vultur pe deasupra mării, deci, fără să lase urme despre trecutul său. Orice urmă lăsată îi va aminti de trecut. Și eu am ținut dinadins să-l uit. Acum sunt profesor de Hidraulică la liceu”, concluzionă Tiberiu. Și tăcu, cu ochii pe halba de bere.

– Așadar, recunoști, ai fost îndrăgostit!

– Dragostea?... și privi un punct de pe cer. Dragostea apare când nu te aștepți. Ca și o idee ce țâșnește de undeva în lăuntrul nostru. E complicat... Coborî privirea și renunță la ce gândise.

– Și aici la pensiune, pentru tratament... sau așa? întrebă Negivet.

– Știi, aerul mării, apa, nămolul cald pus pe spate, sauna, timpul pe care-l voi petrece la scris, fac să se șteargă trecutul. Dar mai mult, am venit pentru scris. Scriu la un roman. Am câteva cărți scrise, na! Cum se zice, sunt și scriitor.

– Interesant! își arătă Negivet uimirea. Și despre ce scrii acum, care e povestea ta, dacă nu îți par prea curios?

– Cineva mi-a dat un pont. Că aici la câțiva kilometri, în pădurea Hagieni, doi tineri care se iubeau, un românaș și o fată de tătari, au fugit cu o sanie, iarna, cu gând să ajungă peste graniță, în Bulgaria. N-au mai ajuns. Tatăl fetei, împreună cu cei doi fii, anunțat la timp de un sătean, i-au ajuns la marginea pădurii și fiindcă fata nu a vrut să sară din sanie și să-și lase iubitul, i-au împușcat pe amândoi. Povestea e veche, de prin anii ‘50, de pe vremurile când erau interzise, de imam și legea lor, aceste căsătorii mixte...

      Șoferul de pe camioneta aflată la poarta pensiunii tocmai făcea cu mâna, arătând înspre Negivet, la ceasul de la mână, că e timpul plecării. Acesta se ridică în picioare și întinse mâna spre Tiberiu:

– Ce-ai zice să vii cu noi, mâine, la o vânătoare în pădurea Hagieni? O să plecăm cu trăsura. Am doi invitați de seamă sosiți de la capitală. Acolo în satul Hagieni am și eu o cunoștință. Poate aflăm mai multe despre povestea ta. Vii, nu-i așa? Te iau mâine la ora nouă din acest loc. Gata, bate palma!

      A doua zi, fix la ora nouă, trăsura lui Negivet opri la poarta pensiunii. Tiberiu, coborât din cameră, aflat la aceeași masă, observă cum în brațele lui Negivet odihnea și cățeaua de vânătoare Cora, nedespărțită în astfel de escapade de stăpânul ei. Făcu cunoștință și cu cei doi aflați în trăsură. Cel cu părul grizonant de pe canapeaua comodă a trăsurii se recomandă a fi inspector la Finanțe. „Alexandru Rotariu”, spuse el când îi întinse mâna. Tiberiu luă aminte că acesta era echipat într-o bluză verde, încins cu o cartușieră peste bluză și o pușcă nou-nouță prinsă la spate, într-o curea de piele. Celălalt, Dumitru Pescaru, purta niște pantaloni uzați din piele și o jachetă din molton, scurtă, iar pe cap avea o pălărie cu o pană de păun, înfiptă la panglică. Pușca lui era de tip mai vechi. Lui Tiberiu i se întipări în minte că ar fi o pușcă de marcă englezească. Nu reținu ce hram purta acesta în compania celor doi. Străinii aveau cizme în picioare. Lui îi puse Negivet, în mâini, pușcociul cu două țevi care aparținuse bunicului său din partea mamei. Rucsacul cu hainele de schimb și cizme de vânătoare, bune pentru mlaștina bălților din pădurea Hagieni, i-l înmână chiar colegul său de liceu. Luă loc alături de Negivet, pe capră, iar cum acesta trăncăni o vreme ceva despre o baltă, aflată undeva în zona de la marginea pădurii, nu mai simți nevoia altor detalii, decât încordarea vânătorului care avea să debarce curând în raiul cu rațe, sitari și gâște sălbatice. Calul începu să galopeze pe niște drumuri prăfuite, de țară, iar Negivet se așternu pe laude, care mai de care la adresa cățelei Cora, care, auzindu-și numele rostit, întoarse capul, plictisită să mai audă și alte laude turnate la urechea unui străin.

– O să oprim mai întâi la tanti Ghiulgiean. Locuiește taman bine la marginea satului, deci în drumul nostru. După ce aflăm câte ceva la întrebările tale, ne vom îndrepta spre pădure, acolo unde spuneai că a fost grozăvia cu cei doi tineri, că tot pe acolo e o baltă cu mult stuf și păpuriș. Firește, preciză el, cu mult pește, altfel nu s-ar aciua rațele, sitarii și gâștele sălbatice acolo. E un loc pitoresc, ai să vezi. Facem și un foc pentru frigărui de vânat, le stropim cu un vin de casă și o să aflăm și ce ai mai scris între timp. Poate ne spui și povestea fetei din Tulcea. Iar spre seară ne întoarcem acasă cu tolba plină. O să-ți placă, ai să vezi, făcu el cu ochiul spre Tiberiu, care se gândea doar la anii aceia din urmă și la faptul că viața pentru el a fost una prea repede trecătoare și fără întoarcere.

      După o vreme zăriră satul și ușor-ușor la porțile primelor case se ivi ici-colo câte cineva, căutând cu palma dusă deasupra ochilor să înțeleagă ce era cu trăsura aceea prin părțile lor. Pentru Tiberiu părea cu mult mai misterioasă și tulbure priveliștea aceea a satului tătăresc decât realitatea acelor amintiri pe care le trăia în romanul său, alături de eroii săi. De teamă să nu se încurce și să se piardă în labirintul gândurilor sale, Tiberiu se foi lângă prietenul său, căutând să-i aducă aminte de popasul pe care trebuia să-l facă la mătușa tătăroaică. Nici nu apucă bine să spună ceva, că Negivet trase de hățurile calului și după ce trecu hățurile după loitră, sări sprinten jos:

– O clipă, colega! Să văd dacă mătușa e acasă!

      Dispăru după o poartă de fier și de parcă mătușa îl și aștepta să vină, apăru cu ea la poartă. Negivet îi făcu semn lui Tiberiu să coboare din trăsură, iar el, care-și pusese speranță în femeia ce avea să-i creeze din nou o lume dispărută pentru romanul său, o salută cu mâna la inimă. De teamă să nu se încurce prea tare în lucrurile pe care i le cerea Tiberiu, femeia își duse palma la gură, arătându-și mirarea:

– Nu știu, nepoate, nici eu mai multe. Părinții noștri ne povesteau câte ceva. Însă doar atâta știu și eu, nu mai mult decât voi. Dacă aș ști, v-aș spune. Dar nu rețin că aici în pădurea Hagieni s-a petrecut nenorocirea. De la pădure, se zice, le-au luat urma și aproape de graniță (cu Bulgaria, întări Tiberiu), acolo se spune că i-au ajuns și de teamă că au să-i facă scăpați, bey Murat și fiii săi au tras focuri de armă în urma lor, iar trupurile, împușcate, au alunecat pe lângă sanie. Calul a mai tras o bună bucată de drum după care, simțindu-se slobod, s-a oprit. Părinții mei spuneau că i-au adus înapoi la casa beyului Murat cu acea sanie pe amândoi... Uite, arătă femeia spre capătul uliței. Acolo în capăt, vedeți casa aia cu olană verde, acoperită de mușchii și lichenii crescuți ca ciupercile? Aia a fost casa beyului Murat. De acolo a plecat fata. O vreme a stat un nepot, dar au plecat în străinătate și acum casa nu mai e locuită. Mergeți să aruncați o privire, îi îndemnă femeia.

      Un șir de stâlpi de lemn susțineau un gard de șipci vechi, în fața unei case a cărei curte era plină de bălării. Casa din chirpici, cu cerdac, părăsită de mână de gospodar, stătea coșcovită și ușor înclinată de un umăr al unui zid șubrezit de ploi. De-a lungul străzii nu se zărea nimeni de la care ar fi putut încerca ei să mai afle câte ceva despre foștii locatari. În spatele casei, după un pâlc de salcâmi falnici, se zărea, mai spre fundul grădinii, o văioagă. „Pe acolo, pesemne, a fugit într-o dimineață, fata!”, îl fulgeră un gând pe Tiberiu. În cerdac, agățate pe un perete, câteva cătrune pătrunse de câteva pete de mucegai zornăiau la stânga și la dreapta, după cum le bătea vântul. Plecară de-acolo fără să afle mai mult decât le spusese mătușa Ghiulgiean.

      Când ajunseră la pădure, în dreptul unor bălți mai mici, cu sălcii și niște oaze de papură și stuf încercuind balta mare, opriră.

– Hai să ne grăbim, le spuse Negivet, mângâind cățeaua ce aștepta nerăbdătoare la picioarele lui.

      Grizonatul dădu din umeri, dacă așa era ordinul el trebuia să se conformeze. Tiberiu, lăsat pe o moviliță, foarte aproape de trăsură, nu spusese nimic. El tocmai își lustruia arma cu o cârpă unsă cu ceva ce semăna cu siliconul, cârpă pe care o găsise în porthartul atârnat de cartușieră și doar cu coada ochiului își arunca privirea, când și când, la grupul celor trei vânători așezați în cerc, pe malul unei bălți mai mici, făcând planuri de unde trebuiau să înceapă.

– Tiberiu!... se auzi vocea lui Negivet. Vezi ceața care se ridică deasupra bălții? Acum e timpul să pornim toți odată.

– Eu n-am să vin cu voi, Negivet! Nu mă simt în apele mele. Și apoi nici n-am ținut o pușcă adevărată în mâini. O să stau aici și când o să vă întoarceți, găsiți și focul aprins. Și întinse un braț să arate către trăsura cu care veniseră. Cineva trebuie să îi dea și calului ceva iarbă mai grasă pe lângă grăunțele aduse de tine. Negivet ridicase din umeri, adică dacă el „asta voia?”, el trebuia să se îngrijească de musafirii pe care îi adusese special pentru acea vânătoare.

      Tiberiu privi în direcția grupului unde cei doi străini îi făceau semne disperate tătarului, arătându-i soarele care se ridicase de o suliță pe cer. Lăsă pușca din mână și apucă secera pe care o și zărise într-un ungher al trăsurii, căutând cu privirea un loc ceva mai răsărit cu iarbă. Privind peste umăr, îi zări pe cei trei mergând pe cărarea care cobora spre baltă.

– Cora, aici! Aici cu tata, fetița! Strigătul lui Negivet se auzea foarte clar. Tiberiu se opri cu secera în loc, urmărind de departe cum intrară cei trei în stufăriș și papură, înaintând cu puștile în mâini către o deschizătură mai largă a bălții. Deodată, în dreapta lor, se auzi un fâlfâit de aripi. Cora ridicase botul și se oprise adulmecând. Stăpânul ei se aplecase, o mângâiase sub gușă și fluierase ușor, în semn că poate să înceapă vânătoarea. Și Tiberiu nu-i mai văzu. Din dreapta locului unde se afla el se ridicase o rață cu fâlfâitul de aripi, caracteristic. Îi urmară imediat altele și liniștea se sparse pe baltă. Din cauza împușcăturii, pasărea bufni greu și se înfipse în stufărișul de lângă mal. Pesemne Cora sărise din spatele stăpânului, și dispăruse în stuf, fiindcă (bănui Tiberiu) pe unde o apucase cățeaua, se mișca trestia. Rațele treceau acum, în zbor întins, spre pădure. Împușcăturile se auzeau tot mai îndepărtat. În cele din urmă Tiberiu dădu din umeri și porni spre pâlcul de ierburi pe care-l ochise cu privirea. Când grupul de vânători se întoarse la trăsură, focul era deja pornit. Negivet pregăti două rațe vânate pentru frigare și le arătă celor doi musafiri ai săi cum trebuiau întoarse pe țepușă, în jar. Iar el luă două pahare, înhăță o sticlă de vin și își trase scaunul pliant, de pânză, mai aproape de Tiberiu, care părea absent. Ceva ca o spaimă nelămurită plutea deasupra bălții. Prin ierburi se auzeau țârâituri de greieri și când și când, câte o pasăre, cu țipete scurte, mai trezea balta la viață. Umbre ciudate atârnau, precum cele din amintirile lui Tiberiu, de tijele trestiilor care străjuiau malurile bălții. Uneori amuțea totul în jur, ca imediat să reînceapă vântul și dinspre păpuriș să se audă zgomote suspecte.

– Hei!... De ce o faci pe enigmaticul? Nu vrei să-mi spui cine era fata după care ai plecat în Tulcea? îl ademeni colegul său cu unul dintre paharele în care turnase vin din sticla lăsată la picioare.

– O cunoștință pe care am întâlnit-o prima oară, acolo, la Crișani, în Deltă, ți-am spus asta. Nu ne-am mai întâlnit niciodată de atunci. Cum a fost? Hei!... încercă el să-și pună ordine în gânduri. Era cam spre sfârșitul unei practici de vară și mă aflam, împreună cu alți trei colegi, cu caietele în care ne schițam împreună lucrarea, pe malul unui braț, lângă hotelul Lebăda. Ne-am trezit acolo cu cele trei fete venite cu un vas de croazieră care plimba turiștii pe Dunăre. Katia era prietena lui Nick Constantinescu, unul dintre băieți. Cu ea venise și Eva, o blondină toată numai surâs, și Carolina, ceva mai tăcută ca fire. Katia le cărase după ea, până la noi. De unde știa de prezența noastră acolo, asta nu-ți pot explica. Nick era de prin părțile alea, se pare că de prin Isaccea și liceul îl făcuse în Tulcea. Acolo o cunoscuse, cred, pe Katia. În ziua aia, după venirea fetelor, eu, pentru a mă lăuda cu norocul meu la pescuit, tocmai plecasem pe marginea unui canal după o trestie, pentru a lega de ea firul unei undițe. Când după aproape o oră m-am întors la locul unde îmi lăsasem colegii împreună cu fetele, i-am găsit pe doi dintre băieți în apă, lăudându-se uneia dintre fete, Carolinei, cum se scufundau ei la fundul apei după o piatră pe care o aruncau cât mai departe. Undeva pe nisip, Nick și Eva, micuța blondină, retrași cam într-o intimitate suspectă, se întrețineau nestingheriți într-o discuție ce părea a fi acaparat cu totul curiozitatea fetei. Dar mi-am dat imediat seama că fata era cea care îi făcea ochi dulci colegului nostru. Katia, ceva mai departe, își strânsese genunchii la bărbie și se chinuia cu o mână să ridice din mâl și nisip turnurile unui castel. Când am privit-o mai atent, mi s-a părut că plânsese. Cu cealată mână încă își mai ștergea lacrimile de pe obraz. Nick și blondina nu păreau tulburați de distanțarea și tăcerea în care se baricadase Katia. Toată priveliștea asta mi s-a părut de-a-ndoaselea, iar combinația celor doi, retrași pe nisip, un pic stranie, deoarece știam că iubita lui era Katia, cea care le și adusese pe fete. M-am așezat lângă Katia și am început să-i vorbesc despre pescuit, apoi despre lucrarea noastră tehnică, dar Katia era într-o continuă muțenie. N-a voit în ruptul capului să-mi povestească ce se întâmplase, cât lipsisem de-acolo, între Nick, prietenul după care venise până aici, și ea. Oftând, se uita când și când la fața mea și nu putea să răspundă nimic. Apoi continua să se joace cu castelul ei și își mai ștergea câte o lacrimă furișată pe obraz. Iar eu îi tot vorbeam și deodată m-am simțit jenat, ca și cum o duioșie stupidă mă apucase din senin. Am tăcut și eu, și doar trăgeam cu coada ochiului la o gropiță care îi tot tresărea ciudat pe gâtul dezgolit. Pe de altă parte, Katia își întorcea fără să vrea ochii ei migdalați spre mine din două în două secunde, însă nu putea să spună ceva. Când ea își întorcea fața într-o parte, mă rodea înăuntru să nu-i arunc câte o privire șăgalnică. Ea mi-a zărit lucirea din irișii ochilor, de i-am simțit curbura nărilor dilatându-se a curiozitate. „Nu mai spui nimic? De ce ai tăcut?”, mi-a spus la un moment dat, privindu-mă direct în față. „Nu, n-am tăcut crezând că nu mă asculți. Mă gândeam cât de trist era Bacovia când își scria poeziile. Vrei să auzi ce spunea?” „Spune-mi!”... a părut ea interesată. Și i-am recitat câteva poezii din Bacovia, cred că m-am rătăcit și prin Rimbaud, Poe și alții. „Ce frumos!... mi-a spus ea. Scrii și tu, nu-i așa? Recunoaște că ești poet!” „Nu sunt, recunosc, dar am încercat cândva... și cine știe? Poate am să mai scriu cândva.” „Uite!... Vreau să scrii pentru mine. Promiți?” „Cred că o să mă prind la provocarea ta!” Am spus așa și cred că eram foarte sincer când îi spuneam toate alea. Cred că era cam ce voia să audă, așa că m-a luat cu brațele după gât și mi-a șoptit la ureche: „Du-mă de aici, unde să îmi arăți că îți vei ține promisiunea făcută. Te prinzi și la asta?”...

      Tăcu. Și brusc Tiberiu avu senzația tulbure a ceva deja prezent. Katia părea că era acolo și din picioare îl trăgea de o mână să se ridice din scaunul pliant, și să plece împreună într-o direcție necunoscută. Își aminti înfiorat cum o luase atunci în brațe și plecase cu ea, trecuse un canal nu prea adânc, dincolo de acel mal, unde era o pajiște plină cu flori, iar ei erau acum ascunși de trestii și papură, exilați și inofensivi într-un câmp de trifoi și alte floricele ca de pe un tărâm de poveste. Acolo el culesese flori de diverse culori, iar Katia le împletise într-o cununiță pe care apoi îl rugase pe el să i-o așeze în păr. „Sunt frumoasă?” îl întrebase. Ochii îi surâdeau discret, ba chiar avea ceva ștrengăresc în privire și își țuguiase buzele ca și cum ar fi vrut să dea în vileag mici frânturi din propozițiile rămase nerostite de ei, acolo, pe pajiște. El o numi prințesa lui și ea îi dădu voie s-o sărute. „Nu așa?! îl apostrofase ea. Uite cum!” Și abia atunci simți Tiberiu ce flacără interioară se pornește după un sărut adevărat în măruntaiele unui tânăr! Toată pajiștea cu flori fusese atunci numai a lor. Alergară împreună, se prinseră în brațe și, istoviți, se lăsaseră pe spate printre flori, printre sărutări și îmbrățișări. Katia uitase că doar pentru Nick venise ea acolo. Peste un ceas s-au auzit strigați de Carolina. Îi anunța bucuroasă că un grup de turiști venise cu o navă de croazieră și acostase la hotel Lebăda, unde făcu un foc de tabără. Aveau cu ei o armonică și în jurul focului se încinsese perinița. „Hai, veniți și voi!”, îi întâmpinase Carolina, făcându-le cu ochiul. Au dansat și ei când armonica s-a pornit pe tangou, iar Tiberiu, aflat în brațele Katiei, își amintea cum râsese ea spunându-i că mătușa ei unguroaică zicea că numele i se trage din limba maghiară, că numele de Katia vine de la „hattyü” care înseamnă „lebădă”. Lui i-a plăcut asta și i-a arătat luna deasupra unor nori, scânteind ca un ban de aur. Chiar așa a zis: „Luna e ca un ban de aur!” Iar Katia l-a sărutat de față cu toți și la urechea lui a șoptit doar pentru el: „Și mai spui că nu ești poet!”. O spusese cu atâta pasiune, încât privirea ei semivoalată stăruia asupra mirării de pe chipul său, cu o lăcomie pe care nu i-o mai văzuse...

      În jurul focului, cei doi invitați ai lui Negivet se agitau deja. Le făceau semn și lor că friptura era gata și era timpul să-și care scaunele până la ei. Negivet le semnaliză că s-a înțeles și, arătând paharele pline, numai oleacă și veneau, apoi, întorcându-se spre Tiberiu:

– Nu prea pare o poveste așa „veche” cunoștința asta a ta... Dacă ții minte, în amănunt, toate astea, eu cred că a fost ceva mai mult... Dar nu mi-ai spus cum s-a terminat seara aia la focul de tabără din fața hotelului Lebăda. Ia să auzim!

– ...La un moment dat, Carolina, cred, a strigat că e vremea să plece și ele, fiindcă turiștii stinseseră focul și se pregăteau de plecare. Dar Katia a spus că ea nu pleacă acum, odată cu turiștii, ci așteaptă următoarea navă de croazieră. „Nu-i oricine atât de fericit precum suntem noi!”, șopti ea la urechea mea. Altă navă însă n-a mai acostat la dana hotelului și fetele s-au trezit că nu mai aveau cu ce să se mai întoarcă la Tulcea. Nick a venit, atunci, cu soluția: fetele puteau să doarmă cu noi, băieții, în cabina de pe bacul ponton și a doua zi puteau să se întoarcă acasă. Iar fetele au primit cu chiote vestea salvatoare. Le-am dus pe bac, ne-am furișat tiptil fără ca șeful bacului și soția sa, doamna Rodica, să afle de fete. Cum n-aveam în cabină decât patru paturi, două suprapuse pe-o parte, altele două pe cealaltă, Eva s-a cuibărit jos, într-un pat lângă Nick, Katia cu mine sus, iar Carolina a zis că ea nu doarme în patul unuia dintre băieți decât dacă e de acord să stea el la un cap și ea la celălalt. L-am auzit pe Popică, colegul care trebuia să îi facă loc și Carolinei, scoțând un suspin în timp ce îi arunca fetei perna sa. Ochii mi se obișnuiseră cu penumbra cabinei și i-am putut zări pe Nick și blondina micuță cuibărindu-se unul în brațele celuilalt, căutându-și locul; și cred că și Katia trăsese într-acolo cu ochiul. Eu cu Katia în brațe parcă eram doi însurăței în luna lor de miere, dar mai corect spus, eram mai degrabă ca doi copii curioși, decât ca un bărbat și o femeie ce trebuiau să doarmă în același pat. Abia așteptam să auzim sforăitul celorlați. Dar nici nu trecuse de miezul nopții, când, deodată, o voce la megafon a spart liniștea pe bac. Vocea venea de pe apă, acolo unde auzisem cu toții clipocitul valurilor făcute de o șalupă: „Studenții de pe bac sunt rugați să-și facă bagajele și să vină la șalupă. Sunt așteptați de asistentul lor de la Politehnică pentru a se întoarce acasă !” Apelul s-a repetat de câteva ori. Ne înghețaseră inimile. „Până aici!”, am auzit-o pe Katia. Așadar, trebuia să plecăm de acolo. Nick a ieșit pe culoar, acolo unde se auzeau papucii doamnei Rodica. Venea să ne anunțe și ea, iar Nick, în câteva cuvinte, i-a mărturisit toată tărășenia cu fetele. Fiind femeie, doamna Rodica a înțeles și l-a asigurat ca să nu avem nicio grijă, că va rezolva a doua zi cu fetele, cum e mai bine. La plecare am rugat-o pe Katia să-mi dea adresa pentru a ține legătura prin scrisori. Mi-a spus că dacă vreau asta, atunci n-am decât să o cer de la Nick. I-am sărutat mâna rece ca o frunză, iar Katia și-a dus un deget la buze, pesemne că ea era de-acum mută ca o lebădă și să nu-mi mai bat capul cu problemele sale, dar să nu uit să-i scriu în scrisori tot ce țin să-i spun. Chiar a mimat asta, destul de evident. Însă mi-a trecut prin minte, după gropița zâmbetului de-abia schițat, că ea simțise clipa aceea ca fiind cea de pe urmă. Și chiar am plecat de-acolo, pentru totdeauna.

– Păi cum așa Tiberiu, nu ai cerut adresa fetei de la colegul tău? întrebă Negivet, rămânând cu paharul suspendat în aer.

– Din nefericire, Nick nu și-a luat restanțele și a repetat anul. Când ne-am întors în toamnă, el nu mai era coleg cu noi. Și nici n-am mai dat de el în anul acela, fiindcă se mutase cu căminul prin Grozăvești, mult prea departe de căminul nostru studențesc. Și cum anii au trecut, abia la terminare și la repartiție, văzând un post la Tulcea, mi-am zis că trebuia să merg acolo și să o caut pe Katia. Doar că acolo, aflat în plimbare prin oraș, am dat de Carolina, care mi-a spus că mătușa ei unguroaică se mutase între timp prin părțile Făgărașului și o luase și pe Katia după ea. „Nu știai că fusese înfiiată de mătușa ei?”, se arătase surprinsă Carolina. Nu știam. Întrucât nu mai aveam ce căuta acolo, am ales calea uitării acelui trecut dureros și am plecat îmbarcat pe mare. Acum știi totul, oftă Tiberiu.

      Tăcu subit și se ridică, luând cu el și scaunul, ca să se tragă cât mai aproape de focul unde cei doi vânători încinseseră fripturile. Văzând că nu mai scoate nimic de la Tiberiu, Negivet grăbi și el pasul și strigă apoi ceva la cățeaua care o luase mult înaintea lor.

      Pe seară, la întoarcere, în curtea pensiunii nu se simțea nici un semn de viață. Totul părea ca și în pădurea Hagieni, ațipit. Nici în cameră, când a intrat Tiberiu, nu părea să bâzâie măcar muștele. Doar afară, într-un pom de lângă fereastră, vrăbiile erau treze la ora aceea. Se așeză obosit pe pat. Închise ochii și văzu două mogâldețe înfășurate într-un cojoc de oaie, lunecând într-o sanie pe lângă o pădure... Pe deasupra lor, plutea cu aripile larg desfăcute, un vultur. Plutea ce plutea, apoi dădea când și când din aripi, prinzând vântul și lăsându-se dus de curenți. Toată stepa Dobrogei, unde te uitai, părea o mare întindere de urme alb-negre. Numai uneori, de sub gorganele de pământ, ieșeau smocuri de iarbă uscată, cu sclipiri castanii, micșorându-se și strângându-se pe măsură ce sania, trasă de calul tânărului care ținea hățurile, se îndepărta spre liziera de la graniță, pe latura paralelă cu pădurea de la Negru Vodă. Apoi două alte mogâldețe cenușii se arătară în salturi, pe cai pitici, una în spatele alteia, undeva, în zarea câmpiei; după care acestea se desfășurară într-o încercare de învăluire tăind direcția prin pădure. Fata din sanie observă și ea mogâldețele, simțind un pericol pe care nu-l bănuise până în clipa aceea. „Ce au fost alea două arătări din urma noastră? Ai văzut și tu ?” strigase ea la urechile celui care ținea hățurile...

      Și Tiberiu se trezi brusc. „Imaginea asta trebuie neapărat scrisă”, își spuse. Apucă manuscrisul de pe noptieră și se așeză la fereastră. Începu să scrie ceea ce văzuse. Voia să termine cât mai repede capitolul început. Se simțea într-o stare de spirit bună și lucra cu un zel neobișnuit, când ușa se deschise încet, de parcă cel care o deschisese nu voia să tulbure liniștea camerei, și în deschizătura ei se ivi făptura unui individ. Tiberiu întoarse capul și distinse pe chipul intrusului paloarea unuia care parcă toată noaptea se luptase cu vedeniile unui coșmar. Individul era destul de robust, ceva mai înaintat în vârstă i se păru, sau de la obrazul brăzdat de acele riduri, vizibile și umbrit de o paloare specifică bolnavilor de icter părea a veni asemănarea sa cu un individ ceva mai bătrân. O șuviță a părului, răsărită mai acătării pe creștetul capului, îi căzuse peste un ochi răsărit sub o pungă ceva mai albicioasă din obraz. Purta un halat maroniu peste tricoul albastru ca cerul senin, iar în picioare niște papuci parcă mult prea mari. La prima vedere, lui Tiberiu, cum sta pironit în fereastră, îi veni să râdă. Arătarea nu se distingea prea mult de a unui gândac imens, kafkian.

– Ce doriți? Ori ați greșit camera? Aici e nr. 11...

      Umbra ăluia se opri în ușă și-și fixă ochii ca niște lipitori și un început de miopie peste imaginea lui Tiberiu, aflat sprijinit de fereastră.

– Domnul Vancea... Tiberiu, nu? Scriitor. Așa mi s-a spus de la recepție. Te-am căutat domnul meu, azi, toată ziua. N-ai fost mai deloc acasă. Iar eu am bătut degeaba la ușa dumitale. Voiam să te cunosc, știi, așa, ca între artiști. Eu sunt pictor. Sunt vecinul de la nr. 12. Iorgu Petrescu e numele meu.

      Se desprinse din cadrul ușii și înaintă spre Tiberiu cu mâna întinsă. Pe Tiberiu îl izbi mai ales vocea. O voce lipsită de vlagă, una obișnuită care n-ar fi atras atenția într-o aglomerație de oameni.

– Stai așa, țipă Tiberiu, ce treabă să am eu cu dumneata? Și apoi eu nu am nevoie de prezența nimănui. De liniște doar. Li-niș-te, accentuă el.

      Umbra celui ce părea că începuse brusc a se destinde, se opri în loc și își arătă nedumerirea:

– M-am gândit că poate stăm de vorbă. Ca între artiști. Te-aș fi invitat la mine în cameră. Ți-aș fi arătat un tablou, două, mi-ai fi spus o părere, ceva. Știi? Sunt de zece zile aici și n-am găsit încă un artist cu care să poți împărtăși niște păreri despre artă. M-am gândit...

– E adevărat, îi tăie Tiberiu elanul. Aici și țărmul e cam pustiu. Dar eu nu simt nevoia unui anturaj, înțelegi? Aici toți am venit doar cu visele noastre. N-ai cum să treci dincolo de ele, cum nici pasărea nu poate să treacă de gratiile unei cuști. Fiecare cu ale sale, în trecutul lui... În cușca lui, vreau să spun. (Își duse o mână la frunte) ...Știți, azi-noapte am avut niște migrene. Aș vrea să mă odihnesc acum. S-o lăsăm pe altă dată!

– Cum ziceți. Mă găsiți după-amiezele la pietre, acolo, lângă țărm, cu șevaletul și penelul. Poate treceți să-mi vedeți și tablourile...

      Zâmbindu-i încurajator, Tiberiu păru să-l împingă cu o mână nevăzută către ușă. Își arătă o expresie intrigată pe față, ca atunci când ceva nu e în regulă și nici măcar nu poate fi destăinuit altcuiva. Insul începuse să-i pară sâcâitor și, asta mai lipsea, să-l simtă lipit de el ca o cocoașă. Începu să se foiască pe loc sub privirea insistentă a musafirului care înghițea în sec. Și Iorgu înțelese că trebuia să părăsească încăperea și oftă, dând drumul unui șuierat printre buzele țuguiate. Când ușa se închise în urma lui, Tiberiu împinse de fereastră și o deschise. Din largul mării venea până la el zgomotul valurilor izbite de țărm. Unde își lăsase eroii din romanul său? Oare i-a făcut scăpați de umbrele care îi urmăreau? Nu cumva acele împușcături?... Cu aceste întrebări înfipte în creier, a închis fereastra, după care s-a întors în pat și a adormit imediat.

      A doua zi își începu procedurile, începând cu baia în piscină, apoi intră pentru cincisprezece minute în saună, unde se simțea cel mai bine. Acolo în saună luă loc alături de cei care ieșeau din piscină și se așezau unul lângă altul pe treptele piramidale, de lemn, iar unul dintre ei, cel care se nimerea mai aproape, întorcea clepsidra cu nisip de pe perete și așteptau să-i treacă toate apele. Din când în când, cel aflat pe treapta de jos, de lângă cuva cu rezistențe încinse, lua dintr-un vas apă cu polonicul și turna peste bulgării colțuroși, de sare, de deasupra cuvei. Când se termina nisipul de scurs în clepsidră, părăsea sauna și, după un duș rapid, trecea prin camera de împachetări cu nămol și lăsa la urmă binemeritatul masaj. Apoi, doar în halat și papuci, se ducea în cameră pentru a se odihni, până când se anunța ora mesei la restaurantul de jos. Zilele treceau insipide, între proceduri și după-amiezele când se așeza să scrie la romanul său, mereu în același loc de la fereastră. Într-o după-amiază se hotărî să meargă pe țărm, fiindcă ziua se anunța tocmai bună pentru o plimbare cu picioarele goale pe nisip, ori pentru a și le înmuia în apă. Contactul cu marea avea să-l readucă la realitate. La început a pornit agale pe o cărare care ducea către digul din stânga pensiunii, dar apoi s-a răzgândit și a schimbat direcția către pietrele care străjuiau malul înalt, de pământ, cam pe acolo unde îi spusese și cel care îi intrase dând buzna în cameră. După ce a străbătut o mică râpă sălbatică, se pomeni pe o plajă plină de scoici și pietre, situată la dreapta pensiunii. Se descălță de sandale și cu ele într-o mână intră cu picioarele în apă, până își simți gleznele răcorite. Găsi o scoică enormă și o duse de câteva ori la ureche pentru a asculta vuietul mării așa cum auzise în copilărie că făceau cei mici. Își reaminti de pictor și îl căută cu privirea prin dreptul stâncilor și chiar se miră că nu-l vedea nicăieri. Mai făcu cincizeci, poate o sută de pași în direcția pietrelor și abia atunci îl zări stând pe un scăunel dinaintea șevaletului. În dreptul acestuia, stâncile făceau o breșă, lăsând să se vadă în depărtare două bărci de pescari ieșiți la pescuit printre taliane. De-o parte și alta stâncile, acoperite la bază cu alge verzi, luceau de spuma valurilor care se izbeau de ele în reflux. Și Iorgu îl văzuse și îi făcu semn, ridicând un braț.

- Ei?!... Cum e? îl luă pictorul în primire.

– Încă nu e terminat tabloul. Ce să zic? Mă întreb de ce ai pus luna deasupra mării când încă e ziuă și soarele e tot mai stăpân peste ape? Dar, mă rog, fiecare cu imaginația sa, își dădu Tiberiu cu părerea.

– Păi fiindcă a fost început într-o seară, dar despre trucurile mele în pictură vorbim altă dată. Uite, și-i arătă undeva în depărtare, luna era acolo sus, mare cât un ban de aramă, cum ar fi zis nevastă-mea. Și chiar era pe bune! De-asta pari, nu-i așa, atât de surprins! Dumneata, care ești scriitor, înțelegi, nu-i așa, că asta a fost doar o metaforă?

– Și soția dumitale pictează? fu curios Tiberiu să afle, așa, ca pentru a duce vorba spre altceva decât tabloul care nu arăta a-l impresiona cât de cât.

– O, nu! Iubea doar poezia. I-am surprins odată ceva care părea un poem, am întrebat ce mai e și asta, dar mi-a smuls hârtia din mână și a țipat la mine că nu mă privește. E un subiect dureros și nu cred că te privește, îmi striga. Dar nu, nu a scris niciodată, dacă asta vrei să știi. Îi învață, însă, pe copii. Are o clasă de copii pe care îi tot duce dintr-a I-a până în a IV-a și tot așa...

      Tiberiu nu părea interesat și ridică o mână, arătând către cele două bărci de pescari:

– Vai de mine! Se pare că s-au încurcat în plasele alea. N-ar trebui... să facem ceva?

      Dar celălalt râse pe înfundate. Înțelesese și el că Tiberiu se chinuia din răsputeri să găsească un subiect de conversație, altul decât problemele lui familiale, ori căuta dinadins să încheie discuția aia penibilă despre tablou. Numai că Tiberiu observase febra aia vicleană care îi licărea în priviri și se aplecă înainte să culeagă o scoică, ceva, poate era lăsat să plece, își zicea. Numai că Iorgu ghici cam cum voise el să o întoarcă și un râs scrâșnit și chinuit îi scăpă din gâtlej:

– Văd că te grăbești să te întorci la pensiune. Doar un pic, să strâng și eu aici și mergem împreună. Poate reluăm discuția pe drum. Așa, așa! Și începu să-și strângă lucrurile. Tiberiu înțelese că nu mai avea nicio scăpare și trebuia să-i îndure prezența până la cameră. Tot drumul Iorgu trăncăni ba una, ba alta și Tiberiu nu se gândea decât la punctul final când, în sfârșit, va scăpa de pisălogeala vecinului de cameră.

      În noaptea aia adormi foarte greu. Nici măcar un rând nu fusese în stare să aștearnă pe hârtie. Zilele următoare i se părură insipide. Ori de câte ori își întâlnea vecinul de palier, la masă, sau la bazin, Tiberiu acuza aceeași migrenă care nu-l lăsase să doarmă noaptea ce tocmai trecuse. Iorgu părea a nu pricepe toanele lui Tiberiu și nici realitatea aceea aparentă pe care o trăia el în preajma pictorului.

      Ultimele zile din săptămâna aceea trecură destul de greu pentru Tiberiu. Scrisese ceva pagini la roman, dar nu era încă mulțumit cât înaintase în poveste. Își studie agenda și văzu că mai rămăseseră doar două zile de ședere în pensiune. Stătea la fereastră și se gândea că, uite, mâine-poimâine va trebui să plece și el nu va găsi niciodată un sfârșit pentru eroii săi și cine știe cât timp va mai trece până îi va opri din goana aia a lor prin câmpia dobrogeană. Și tot privind marea, și primind în urechi zbuciumul neostoit al valurilor, se hotărî. Scoase o coală albă, de hârtie și începu să scrie: Cele două năluci din pădure se țineau deocamdată ceva mai la distanță de sania lor. La lumina unei raze care se mai strecura prin foaia ca de plumb a cerului, băiatul care ținea hățurile calului, zări cum se strecurau printre crengile copacilor mici străluciri ale unor țevi metalice. „Ăștia au puști cu ei, îi strigă fetei. Trebuie să mă țin cât mai departe de pădure”. Trase de hățuri și cârmi ceva mai departe de marginea pădurii. Calul simțise ceva și fornăia speriat, scoțând aburi pe nări. Băiatul nu-l lăsa să-și ia avânt. Ținea strâns de căpițea și-i vorbea mai tot timpul. „Ho mă, ho Roibule, așa mă...stai ușor băiatule... Că doar n-or da tătarii. Or fi niște vânători și ei.” În același timp privea cu îngrijorare înainte, unde spera să zărească liziera și pe iscoada cu care aranjase trecerea peste graniță. În el îi era nădejdea acum. Atunci se produse ceva neașteptat. O trosnitură îl izbi în umăr și simți o durere mare care îl aplecă jos de pe capră. Nu dădu drumul hățurilor, dar se prăbuși pe spate, în sanie, lângă fata tătară. În spatele lor se auzi o bubuitură care sparse liniștea pădurii și care făcu să țâșnească din cuiburi ciorile amorțite...

      Lăsase tot timpul fereastra deschisă cât ațipise și pesemne, de-afară, de pe țărm, vuietul mării îi amplificase somnul. Pescărușii țipau și ei undeva în larg. Nu avea să știe nici cât scrisese la roman, nici când ațipise cu fruntea căzută pe braț, însă se văzuse și el printre urmăritorii fugarilor din sanie. Călărea alături de fii beyului, era clar, dar nu înțelegea de unde avea în mână arma ce i-o dăduse Negivet și pe care cu o cârpă unsă cu ceva ce semăna cu siliconul, cârpă pe care o găsise în porthartul atârnat de cartușieră, o lustruise acolo la balta mare din pădurea Hagieni. Cum calul pe care-l călărea era mai iute decât al tătarilor urmăritori, Tiberiu se văzu la nici treizeci-patruzeci de pași în urma fugarilor. Ciudat însă, cel care ținea de hățurile calului care trăgea sania nu era altul decât Iorgu, pictorul. Așa cum îi apăruse și lui în ziua aia, când se oprise în pragul ușii. Același individ umbrit de o paloare specifică bolnavilor de icter, ca o arătare ce nu se distingea prea mult de a unui gândac imens, kafkian. „O Doamne, nu!” îi veni să strige. Cea din sanie, răpită de Iorgu, nu era alta decât Katia, iar fata îl zărise și ea gonind pe urmele lor și acum îi cerea ajutorul. „Tiberiu, striga ea cât putea de tare și înfricoșat. Aici suntem!”...

      La un moment dat chiar reușise să se ridice în sanie și cojocul cu care era înfășurată îi alunecase la picioare, rămânând doar într-o rochiță de vară, albastră, cu multe, multe floricele. „Ia-mă cu tine! Ia-mă cu tine acu’, imediat, așa cum sunt!”, îi striga. Nu era nicio îndoială, Katia era, așa cum o văzuse el în Deltă, la Crișani, cu părul cu breton, sprâncenele arcuite deasupra ochilor migdalați, prințesa cu care dansase în jurul focului de tabără. Cu patul armei începu să lovească tot mai grăbit în crupa calului cu care gonea pe urmele saniei, pe care, iată, n-o mai ajungea din urmă. Însă loviturile alea nu veneau din crupa calului pe care tot încerca să-l zorească. Cineva ciocănea tot mai insistent la ușa lui. „Somnambulul de Iorgu precis bate iar la ușă!”, mormăi el supărat că trebuia să îi deschidă ușa. Dar când trase de clanță, se trezi nas în nas cu patroana pensiunii.

– Ce-ați pățit, domnule Vancea? De un sfert de oră bat la ușa dumitale. Domnule, da’ ce somn greu ai! se arătă mirată doamna Cheuser.

– Daa!... Cred că am avut un vis urât. Mă scuzați! Care să fie pricina vizitei dumneavoastră? întrebă. Și se frecă la ochi, să arate, dacă mai era cazul, că dormise profund.

– Uite de ce, domnule Vancea. Știu că ați fost vecin de cameră cu pictorul. Tocmai a plecat în grabă să ia trenul către casă. Acum două ore a coborât cu bagajul jos și mi-a predat cheile. Mi-a arătat și o telegramă: „Vino urgent, pe mama am dus-o la spital!” Și semna scurt: fiica. Și abia cum am intrat în cameră să scot lenjeria, știi și dumneata cum se face, uite ce am găsit într-unul din sertarele de la dulap: îi arătă și lui o cutiuță de lemn, cu un capac încrustat ca la orice sipet, cutie pe care o ținuse sub braț. Știți? Nu vreau să mi se spună că i-am umblat în cutia lui și i-am luat niscaiva valori, Doamne ferește! M-am uitat din curiozitate înăuntru, dar nu are decât niște fotografii și câteva suveniruri ca mărunțișuri... Am ținut să mai știe despre asta și altcineva, doar adineauri am ridicat-o din camera lui. M-am gândit la dumneata, v-am mai văzut împreună.

      Și doamna Cheuser deschise cutia și răsfoi cu degetele printre lucrurile din ea, pentru a-i demonstra lui Tiberiu că ceea ce spunea era și adevărat. Tiberiu voi să caște ca pentru a arăta că înțelegea tulburarea patroanei, dar că nu era nici un capăt de țară că răscolise printre suvenirurile din acea casetă. Însă privirea i se opri asupra fotografiei care se afla deasupra lucrurilor și care înfățișa o fată brunetă cu părul cu breton și sprâncene frumos arcuite.

– Stați așa!... O clipă, o clipă, dacă-mi dați voie, și ridică între două degete poza cu pricina. O, nu, Doamne, țipă el! Asta nu!... Nu se poate una ca asta! Dumnezeule?!...

      Din fotografia îngălbenită îi zâmbea Katia. Katia lui. Așa cum o știa din Deltă, de la Crișani. Doar că în fotografie purta o rochie vișinie, cu buline și floricele albe. Nu era deloc schimbată la chip. Era așa cum o cunoscuse el. Întoarse fotografia și citi ce scria pe carton: Katia... și urma anul când făcuse poza. Ceva mai jos, Katia făcuse o mențiune: „Pe vremea când luna... era ca un ban de aur” Anul, anul?... murmură Tiberiu. Era anul când el tocmai termina Politehnica și se pregătea să își ia un post de inginer undeva în țară. Mai privi încă odată la chipul drăgălaș al Katiei și puse fotografia în caseta din mâna patroanei. Simți că se prăbușește. Găsi zidul și puse o mână de sprijin pe perete. Cealaltă mână și-o duse la frunte, acolo unde o durere ascuțită fusese răscolită de un corp fierbinte.

– Domnule Vancea, domnule Vancea, îl scutură patroana, îngrozită de paloarea lui. Ce s-a întâmplat, domnule Vancea?

– Mă scuzați, doamnă, migrenele astea... Cred că mi-au fost răscolite de la băi. Cu puțină odihnă o să-mi treacă. Sigur! Nu vă faceți griji numai din atâta!

      Intră înapoi în cameră și închise în urma lui ușa. Doamna Cheuser ridică doar din umeri, bombăni ceva la adresa bărbaților „ăștia” moi ca o cîrpă și Tiberiu, din spatele ușii, se încredință că plecase de acolo. Acum simțea că și camera se învârtea, toată, odată cu el. Ajunse la fereastră, o deschise larg pentru a intra aer proaspăt de la briza mării, dădu cu ochii de paginile abia scrise, le luă și începu să rupă bucăți-bucăți hârtiile. Azvârli o mână prin fereastra deschisă, apoi mai aruncă încă un rând de hârtii făcute bucățele. „Nu se poate! O, Doamne, asta chiar nu se poate!...” Și aruncă alte bucăți de hârtie care speriară cu foșnetul lor și vrăbiile aciuate în frunzișul copacului crescut la fereastră. Iar Tiberiu privea hârtiuțele rupte luate de vânt și purtate pe țărm, care încotro, strângând și din dinți ca să nu-i pară un geamăt vocea, ori din cauza durerii din tâmplă. Oricine ar fi intrat atunci în cameră și ar fi privit scena de la fereastră, ar fi tras singura concluzie care i-ar fi venit în minte: „Cred că e beat, sau nebun!”

– Nici pe voi nu v-am putut salva, nici măcar pe voi n-am știut să vă țin aproape ! Zburați, zburați! În orice poveste suntem făcuți și să pierdem. Cine poate schimba asta?... Până aici, cum ai zis acolo pe bac, Katia. Până aici! Privi la copacul în care se agățaseră câteva bucăți de hârtie. Acum realiză că doar Katia fusese singura lui poveste de dragoste, poveste pe care o trăise doar o zi și o noapte. Ce e viața! Presimțeam că amintirile nu mor, dar până și copacii mor, nu-i așa? Toți, Katia, toți...

      În mintea lui, Katia rămăsese pe sania aia, în pădurea din care ea îl striga... Dincolo de fereastră, printre crengile copacului, bucățile de hârtie păreau niște ființe care dădeau din brațe a neputință, că până și arborele parcă se mira cum, dintr-odată, printre crengile lui, undeva pe cer, răsărise luna. Și lui Tiberiu i se păru că luna... era ca un ban de aur.

[Amanda Spulber]

Frumos! Îmi place povestea care se derulează în cadrul poveștii, trecerea de la vis la realitate, intuiția care se manifestă în timpul visului. E interesant paralelismul dintre povestirea pe care scriitorul o scrie și propria-i experiență. Par diferite, dar ajung să se contopească până la urmă. Mi-a plăcut.

Despre detalii și formă, cred că textul trebuie revăzut. Aici am remarcat neconcordanța timpurilor verbale.
De exemplu,
"Acolo el culese flori de diverse culori, iar Katia le împleti într-o cununiță pe care apoi îl rugase pe el să i-o așeze în păr. „Sunt frumoasă?” îl întrebase.

culese --- culesese
împleti --- împletise, că să fie în concordanță cu rugase și întrebase.

La final e o eroare de tastare. E scris dintr-o dată în loc de dintr-odată.

[Tudor Cicu]

Amanda Spulber: 

Aplecat deasupra unei coli de scris (ne sugera Panait Istrati), ar cam trebui  „să-ți lași sufletul picurat pe coala de scris”. Dar pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. Acum, singuri la masa de scris, fiecare dintre noi, cei care au pornit pe acest drum, am văzut la ce război nemilos ne făcusem valiza. Fiindcă  la masa de scris, unde nimeni nu te învaţă să scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva, a fi scriitor înseamnă a te condamna la singurătate. Și nicio mână nu vine, când ești la ananghie și ai vrea să ceri cuiva ajutorul, să ți se lase pe frunte și să-ți spună, ca Scarlet O’Hara, eroina din „Pe aripile vântului”: „Și mâine e o zi!” În privința alegerii verbelor la „timpul” corect... ehei!, dacă ar fi doar astea, pentru mine, unul care (Ion Lazăr da Coza o știa!), făcusem primele două clase în limba turcă... printre tătarii și turcii dobrogeni, unde gramatica era de genul celor auzite și în gura lui Jean Constantin, când îl interpreta pe turcul bucătar-șef  Ismail în „Toate pânzele sus”. Aveți tot respectul meu.   

[Mihai Katin]

remarcabila  povestire  prin  curgerea narativa    la  toate  timpurile  si   in  diverse  planuri   de expunere,un  leit  motiv  al   Lunii care  da  lumina   necesara   retrairiii unei   experiente  de viata intre-o   lume  desprinsa  de cotidianul   ce  nu  are puterea  unor  astfel   de incarcaturi   emotionale!

cu   admiratie!

[Tudor Cicu]

... mulțumesc și Crăciun fericit! Un poet se întreba: „pot cumpăra destulă moarte cât să țin pasul cu viața?”. Pesemne, acest pas făcut în această proză vine și el să explice o părticică din „vestea ce bună”: că există fericire și-n întâmplările mai triste. 

Mihai Katin a spus :

remarcabila  povestire  prin  curgerea narativa    la  toate  timpurile  si   in  diverse  planuri   de expunere,un  leit  motiv  al   Lunii care  da  lumina   necesara   retrairiii unei   experiente  de viata intre-o   lume  desprinsa  de cotidianul   ce  nu  are puterea  unor  astfel   de incarcaturi   emotionale!

cu   admiratie!

[Grig Salvan]

O povestire cursivă și captivantă, scrisă cu îndemânarea celui ce stăpânește bine mijloacele prozei, limbajul fluent plăcut la lectură, uneori pitoresc, construcția personajelor vii și bine conturate, dialogul natural,  psihologia reacțiilor comportamentale funcție de împrejurări, împletirea planurilor narațiunii, arta detaliilor semnificative și a gesturilor elocvente, imagini plastice adesea cu încărcătură poetică. Peste toate, emoțiile și duioșia trăirilor personale, romantismul evocărilor, nostalgia celor ce s-au petrecut cândva și retrăirea lor în prezent. Citit cu plăcere.

[Tudor Cicu]

Ion Druţă (cel cu „Clopotniţa”) spunea că „e o frumoasă tradiţie a literaturii ruse, că un maestru, la un moment dat descoperă el un talent de mare viitor şi-i întinde mâna”. Cum i-a întins Derjeavin lui Puşkin, Puşkin la rândul lui l-a încurajat pe Gogol... ca şi scriitorul Grigorovici tânărului student medicinist Cehov, apoi Cehov peste câţiva ani i-a întins mâna lui Gorki, iar Gorki? – nu mai spun câte talente a încurajat. Nu-i de mirare că literatura rusă e considerată o altă minune a lumii. La noi? Parcă se procedează ca-n minunea aia de schiţă cehoviană: „Peştele i se aducea mai întâi bunelului, şi dacă bunelul scăpa cu zile, mânca peştele întreaga familie”... Asta, despre încurajare și vorbele rostite aici, în comentariu. Multă vreme n-am vrut să scriu această întâmplare din viață, dar dacă n-am scrie toate astea, nu cumva îi va lăsa cititorului de azi o curioasă senzaţie de nerostire lăuntrică, de gol în fiinţă? La Dumnezeu sunt toate răspunsurile, nu?

 

Grig Salvan a spus :

O povestire cursivă și captivantă, scrisă cu îndemânarea celui ce stăpânește bine mijloacele prozei, limbajul fluent plăcut la lectură, uneori pitoresc, construcția personajelor vii și bine conturate, dialogul natural,  psihologia reacțiilor comportamentale funcție de împrejurări, împletirea planurilor narațiunii, arta detaliilor semnificative și a gesturilor elocvente, imagini plastice adesea cu încărcătură poetică. Peste toate, emoțiile și duioșia trăirilor personale, romantismul evocărilor, nostalgia celor ce s-au petrecut cândva și retrăirea lor în prezent. Citit cu plăcere.

[Vasilisia Lazăr]

Poveste în poveste. Frumos și captivant. Chiar nu am prevăzut că pictorul ar putea avea un rol atât de important. Mi-a plăcut tenta de mister de pe tot parcursul povestirii. La un moment dat, parcă citeam un roman polițist. Frumos ați întors-o din condei. Și finalul... Ce mult îmi place finalul!

Presimțeam că amintirile nu mor, dar până și copacii mor, nu-i așa? Toți, Katia, toți...

Aici mi-a amintit de finalul din Fata cu smochine. 

Felicitări și La Mulți Ani!

[Tudor Cicu]

Vasilisia: Da, e o poveste din viața mea și pe care cu greu m-am decis a o așterne pe hârtie. E ca în „Caietul de vise” (din „Un om norocos” a lui Octavian Paler), unde autorul se pomenește că, povestind viața sa, unui necunoscut, acesta îi spune după un moment de tăcere: „Povestește mai departe... altfel vei muri”. Târziu am observat comentariul și cu salutări din plaiurile noastre, vă doresc și eu, un an nou cu multe realizări.

Vasilisia Lazăr a spus :

Poveste în poveste. Frumos și captivant. Chiar nu am prevăzut că pictorul ar putea avea un rol atât de important. Mi-a plăcut tenta de mister de pe tot parcursul povestirii. La un moment dat, parcă citeam un roman polițist. Frumos ați întors-o din condei. Și finalul... Ce mult îmi place finalul!

Presimțeam că amintirile nu mor, dar până și copacii mor, nu-i așa? Toți, Katia, toți...

Aici mi-a amintit de finalul din Fata cu smochine. 

Felicitări și La Mulți Ani!

[Emil Dumitru]

Fascinant ați povestit o poveste în altă poveste...

Mi-a plăcut „împletirea”- dacă pot spune așa - sau paralelismul dintre realitate și vis și, uneori, lecturâd,  am trăit realitatea visând cu ochii larg deschiși... Iar finalul, finalul povestei din poveste, nu a reușit să eclipseze „luna ca un ban de aur”...

[Tudor Cicu]

Așa e! Uneori mă simt furat de nostalgia unui trecut în care aş vrea să mă întorc. Închid ochii, în încercarea de a-mi reaminti acele timpuri. Sunt trăiri ce pot fi surprinse, tota atât de bine și într-o poezie, dar proza are ceea ce unii numesc percepția memoriei în a reda ceea ce avem de comunicat prin scris. Ce simplu ar fi fost să înalţ, acelor clipe, un poem… Aşa cum o făcea Zaharia Stancu când îi spunea ciocârliei să-i cânte un cântec de aur: „Stau lângă soare şi eu, nu ard, nu m-aprind,/Stau lângă soare şi cânt,/Grâul se scutură greu, pe pământ…”. De aceea, mâna stă suspendată în aer, să scrie un poem sau o povestire? Şovăie… Dacă aş fi cititorul de dincolo de imaginea tabloului prezentat, oare, ce mi-aş dori? Ştiu şi eu, că, o lume, pe care scriitorul ar vrea să o redea cititorului, trebuie clădită cu toată iubirea, ca să poată privi, liniştit, de acolo, de sus, spre ea. Lumea asta va fi ca via (din pilda biblică), pe care ai sădit-o cu propriile mâini. Numai rodul viei, pe care ai îngrijit-o cu propriile mâini, poate să fie de aur curat, ca grâul poetului amintit. Salutări de frate în ale scrisului!

Emil Dumitru a spus :

Fascinant ați povestit o poveste în altă poveste...

Mi-a plăcut „împletirea”- dacă pot spune așa - sau paralelismul dintre realitate și vis și, uneori, lecturâd,  am trăit realitatea visând cu ochii larg deschiși... Iar finalul, finalul povestei din poveste, nu a reușit să eclipseze „luna ca un ban de aur”...

[Chris]

da, frumos! ma asteptam sa o vada pe Katia intr-un tablou al pictorului, ca model, dar apoi am inteles ca pictorul era, de fapt, sotul acesteia. ciudate intorsaturi mai ia viata uneori. o poveste intr-o poveste, asa este uneori inspiratia, mie imi place tipul asta de scris. 

[Tudor Cicu]

Da, Chris! Ar fi ținut câțiva (amici) care și-ar fi dorit întregită povestea spre roman. Dar asta a fost, în fapt, o „poveste” care atât trebuia să rămână.... fiindcă atât a fost. Unii zic că viața bate filmul, eu cred că viața înseamnă literatură (câtă viață atâta literatură). Poate dacă m-aș mai gândi... dar mă bucur că ți-a plăcut, atâta cât a fost, povestea. La urma urmelor pentru cititori scriem. Dacă ei sunt mulțumiți, atunci ce putem spune noi? Sinceritatea este și baza creației.  

Chris a spus :

da, frumos! ma asteptam sa o vada pe Katia intr-un tablou al pictorului, ca model, dar apoi am inteles ca pictorul era, de fapt, sotul acesteia. ciudate intorsaturi mai ia viata uneori. o poveste intr-o poveste, asa este uneori inspiratia, mie imi place tipul asta de scris.