Uzlina

[Exemplu de Titlu]

În următoarea zi am pornit la drum de dimineaţă, în ciuda faptului că patronul pensiunii se cam împotrivise - aflase că va fi vreme rea. Ne luptaserăm întâi c-un mic dejun copios, care inclusese un bol cu icre de crap şi unul cu ceapă tăiată mărunt. Nori cenuşii tapau cerul, însă nu ploua. Atunci când faţa cărnoasă şi roşie a lui nea Florin şi-a făcut apariţia, i-am oferit sticla de pălincă începută deunăzi. Lipoveanul, la rândul său, ne-a pregătit un circuit generos. De data asta ne-am îmbrăcat gros, ş’am pornit tot singuri şi tot pe Canalul Satului, remarcând jungla muştar - verde-crud de pe margini, ce se reflecta color în apa lucioasă. Pe malul drept, sălciile făceau, una după alta, plecăciuni în faţa noastră. Am ieşit rapid în Canalul Lipoveni, admirând malurile verzi, înalte, chele. Ne-am ciocnit dup’un timp cu Canalul Dunavăţ şi am cotit la stânga.

Dacă pân’ atunci drumul fusese comun cu cel din seara precedentă, din acel moment intram pe-un tărâm virgin. Autostrada verde-muştar a Dunavăţului lungă, lată, dreaptă, dură, mată, mărginită de ziduri formate din sălcii cu aceeaşi înălţime, părea un desen în perspectivă. Ici-colo pâlcuri de stuf scund, auriu, condimentau timide peisajul. Pe-alocuri, câte-o salcie încerca, temătoare, s-atingă apa cu crengile. Ceva mai încolo, pe-un mal, pâlcurile aurii de stuf s-au unit, trasând o dâră de foc în faţa peretelui verde de arbori, arbori care, parcă pentru a fi siguri că vor dăinui, îşi împrumutaseră culoarea apei. Sălciile au devenit apoi mai îndrăzneţe, trimiţându-şi crengile să se odihnească pe bulevardul acvatic, îngustându-l astfel. După vreo 10 minute petrecute pe acel canal am văzut un vaporaş ancorat, un hotel plutitor ş’un anunţ cu „Reduceţi viteza!”, aşa c-am înţeles că ajunseserăm aproape de Braţul Sfântu Gheorghe.

Apa se asorta cu cerul cenuşiu, aparent fără nori. Chiar la intersecţie veghea o construcţie frumoasă, al cărei cerdac îşi conducea treptele pân’ la apă. Dunărea, foarte lată, permitea unor arbori bogaţi, îmbrăcaţi cu diverse nuanţe de verde, să-i străjuiască malurile. Cu toate că fluviul era impunător, câteva sălcii îndrăzneau să stea ‘ntr-o rână pe el - ba chiar ceva mai încolo, unele intraseră cu tupeu în apă, ca şi cum ar fi vrut să-i afle reacţia. Frecventele sinuozităţi ale bătrânului fluviu fuseseră unite de comunişti prin canale, ceea ce dusese la colmatarea acestuia, se plângea nea Florin. Ne-am apropiat de malul drept iar sălcii verzi, intercalate cu altele de culoarea muştarului, ne-au primit plângând şi făcând reverenţe. Luciul apei devenise verde-muştar atunci când ne-am intersectat cu o barcă amărâtă de pescari, pescari care-i înveliseră motorul înfrigurat c-o pătură. Un grup de pescăruşi ne însoţea, în timp ce noi ne încrucişam cu alte bărci. Toţi pescarii se înfofoliseră, căci curenţii de aer stârniţi păreau glaciali şi te pătrundeau pân’ la oase. Străbăteam cu viteză apa netedă, lucioasă, ca un patinoar, în timp ce malul opus se lăuda cu ambarcaţiuni şi hoteluri plutitoare. Un pescar, glazurat cu o căciulă model rusesc, ne-a făcut cu mâna în timp ce şalupa-i dansa pe valuri, iar nea Florin ne-a prezentat fosta vilă a lui Ceauşescu, ascunsă după superbe sălcii plângătoare şi ridicată după gonirea localnicilor şi demolarea satului Uzlina. Pe malul celălalt, sălciile se reflectau deformat în apa Dunării, ca într-un tablou pictat cu degetul de-un copil.

După o călătorie de peste 20 de minute am ajuns la Complexul Uzlina, aciuat într-o zonă de pensiuni şi case de vacanţă, ş’am intrat pe canalul cu acelaşi nume, ce purta o apă verzuie. Puzderie de construcţii, unele neterminate, se înşirau precum mărgelele pe malul canalului, dându-ţi impresia că eşti într-o staţiune. Dotate cu foişoare şi cu debarcadere, alimentate cu energie electrică printr-un cablu tras pe sub fluviu, fuseseră dispuse într-un cadru natural feeric, ferit de agitaţia de pe Dunăre. Unele arătau superb, beneficiau de garduri din stuf şi de aer condiţionat. Câteva păstraseră culorile tradiţionale alb-albastru şi purtau impunătoare acoperişuri din stuf, ba ofereau chiar şi bănci, care se hodineau la malul apei. Mi-a plăcut în mod special o căsuţă cilindrică, în formă de butoi, probabil un dormitor pentru două persoane. O zonă întinsă şi totuşi în extindere, predominant verde, minunată! Într-un târziu, construcţiile au cedat locul unor îndrăzneţe sălcii stufoase, tolănite pe luciul smarald al apei. Ceva mai încolo, un buchet de sălcii verzi-muştar ieşeau din apă ca dintr-o glastră. În vecinătate, arbuşti tineri locuiau alături de venerabile sălcii în frumosul canal, odihnindu-şi reflexiile monocrome pe apa domoală a acestuia. Vegetaţia luxuriantă îţi dădea impresia de junglă - de altfel, copacii păreau că formează o pădure. O frumoasă egretă albă cocoţa un copac uscat, iar atunci când arborii s-au terminat am dat peste un observator pentru păsări, căţărat pe nişte trepte.

În scurt timp am intrat în Lacul Uzlina. Zeci de raţe ş’un scufundac se unduiau pe apa ce găzduia valuri nervoase, asortate cu cerul. Un pescăruş alb se împrietenise c-un ciot de copac, tot solitar, ce ieşise îndrăzneț din lac. Se vede treaba ca n-aveau o prietenie trainică, căci la apariţia noastră l-a părăsit. Un şir de stuf scund răsărea din apa cenuşie, desenându-i parcă o barbă ţepoasă. După câteva minute am ajuns, printr-un foarte scurt însă plin de vegetaţie canal de legătură, în lacul vecin, Isac. Apa s-a schimbat imediat la faţă! Lacul, vecin cu un lan de stuf, se lăsase stăpânit de pescăruşi. Ieşind din imensul luciu de apă am ajuns în Canalul Isac, flancat pe maluri de sălcii stufoase, ce se sprijineau de apa verde-crudă. O căsuţă odârlită se odihnea p’un pat din pari, în spatele unei venerabile sălcii. Canalul găzduia apă creaţă, în care arborii se reflectau sticlos. Ne-am oprit pentru câteva momente în acel loc mirific ş’am ascultat şoptitul ascuţit dar minunat al păsărelelor. Dup’un timp am dat peste o altă căsuţă, ceva mai răsărită, iar copacii au pătruns curajos în apă.

Am pătruns apoi în Canalul Litcov, mărginit de sălcii vernil, înclinate, răsărite din apă, ce-şi sprijineau ramurile obosite pe lichidul cuminte. Senzaţia de junglă a revenit, iar la un moment dat am trecut pe lângă doi pescăruşi ce pluteau în preajma unui mal. Nea Florin a oprit ş’a întors şalupa, îndreptându-se către ei. După ce şi-au luat tălpăşiţa, am descoperit în apa canalului un crap mort ş’am înţeles că pescăruşii se pregăteau să dejuneze. Ne-am continuat drumul pe canalul p’ale cărui maluri puteai întâlni toate nuanţele de verde, ba chiar şi un observator pentru păsări. Acesta, împreună cu arborii ce-l împrejmuiau, se oglindea tremurat în apa creaţă. Nori cenuşii s-au apropiat deodat’ ameninţător, iar luciul apei părea c-a ‘ngheţat de teamă. Mirobolantul buchet de sălcii pletoase de pe-un mal a profitat de moment pentru a se admira-n oglindă. Un tablou uluitor, ireal, de-o simetrie perfectă!

Dup’un timp peisajul s-a schimbat: arborii s-au rărit, malurile devenind tărâmuri ale stufului. Totuşi, o combinaţie dintre verdele a doi arbori şi stuful maroniu, reflectată tremurat în apa canalului, a creat un nou peisaj de tablou. Am trecut pe lângă un alt observator, căţărat parcă în mijlocul unui copac înconjurat de iarbă verde-crudă, şi ne-am vărsat în largul Canal Crişan. Primul contact vizual l-am avut c-o mică platformă-bac care părea că-ntregeşte o şosea şi cu malurile tapate cu arbori venerabili, ce răsăreau din apă. Ulterior, pe maluri şi-au făcut apariţia şi vacile. Apa, cenuşie, se unduia fără ‘ncetare, parcă temându-se de urmele „civilizaţiei”, care-şi făceau tot mai mult simţită prezenţa: o barcă răsturnată şi învelită-n boarfe (probabil transformată în locuinţă), gunoaie. Straturi pufoase de nori alburii coborau spre apă, ca şi cum ar fi vrut să strivească ruinele hidoase ce se zăreau - ajunseserăm la Grindul Caraorman.

Fragment din volumul „Prin mirifica Europă”, aflat în pregătire.

[Grig Salvan]

Mi-au plăcut întotdeauna confesiunile și cărțile de drumeții și călătorii, prin care vedeam lumea fără să părăsesc fotoliul meu din odaie. Am fost veșnic însetat de călătorii, din păcate viața a fost zgârcită cu mine în privința asta. Dar mi-am umplut mereu cămările sufletului cu impresiile de călătorie ale altora. Mai ales când scrierile nu erau doar simple reportaje ci evocări pline de detalii și unghiuri de vedere personale, într-un stil atrăgător și colocvial. Citit cu plăcere.