Povestea Florii de Nufar

[gina zaharia]

            S-a întâmplat acum câteva sute de ani! Atunci, Floarea de Nufăr era o fata neasemuit de frumoasă cum rar se mai găsea prin părţile acelea.

            Locuia la marginea unui sat împreună cu tatăl ei, bătrân şi neputincios dar cu inima mulţumită de  fiica sa care era pe cât de frumoasă, pe atât de harnică. În gospodăria lor, ordinea era desăvârşită. Florile din faţa casei parcă vorbeau în multitudinea de culori veşnic vii. Până şi fântâna cu apă cristalină era mulţumită de felul cum Floarea de Nufăr o curăţa de frunzele uscate ce-şi mai găseau din când în când odihna pe oglinda ei. Nimic nu putea egala bunătatea şi frumuseţea celei care zdrobea de invidie inima multor fete din sat. Însă ea nu făcea din acesta un motiv de mândrie. Mai mult, nici vorbele de laudă n-o afectau cu nimic.

            Aşa îşi duce mai departe viaţa tihnită şi monotonă. Mergea deseori pe marginea lacului din pădure şi se aşeza pe iarbă, la marginea lui. Apoi începea să cânte atât de frumos încât şi păsările stăteau în loc s-o asculte. Nici vântul nu se clintea printre frunze. Căprioarele se adunau laolaltă, chiar şi iepurii uitau de frică iar vulpile deveneau deodată animale cinstite. Uitau cu toţii de duşmănie şi se îmbătau cu glasul de foc al Florii de Nufăr. 

            Într-o zi însă, pe când cânta cu atâta foc, s-a întâmplat să treacă prin apropiere feciorul Împăratului Codrilor care se afla la vânătoare împreună cu supuşii săi. Pădurea întreagă răsuna de glasul fermecat al fetei.

            Prinţul rămase uimit de glasul ei şi porunci:

            - Împrăştiaţi-vă  cu toţii, colindaţi pădurea întreagă şi să nu vă întoarceţi până nu-mi veţi aduce fiinţa care mi-a cucerit inima.

            Zadarnice au fost căutările. Fata se retrăsese în cămăruţa ei şi începuse să brodeze.

            Aşadar, prinţul avu parte de un adânc sentiment de tristeţe, căci el însuşi nu găsi decât unda cristalină a lacului şi ea fermecată de gingăşia Florii de Nufăr. În rest, o babă slută cu vreascuri în spate le spuse că ea este singura fiinţă  care străbate codrul  şi că totul nu este decât o închipuire. Dar în aer se mai simţea freamătul unui cânt divin, pierdut printre crengile plopilor.

            Întors la palat, fiul Împăratului Codrilor se hotărî să dea mare bal la care să fie invitate toate fetele de prin împrejurimi. Şi trimise supuşii să pună din loc în loc, următorul anunţ: „Din porunca Împăratului, toate fetele cu vârsta cuprinsă între cincisprezece si douăzeci de ani sunt invitate la palat unde se va ţine mare bal, pentru a fi aleasă mireasa potrivită prinţului”.

            Vestea aceasta făcu iute înconjurul satului. Fiecare fată se vedea stăpână la palat, numai Floarea de Nufăr trimise în locul ei o scrisoare: „Rog Înălţimea Voastră să mă ierte, dar starea de sănătate a tatălui meu mă împiedică să particip la marele bal. Cu regret, Floarea de Nufăr”.

            Invitatele au sosit în mare grabă.  Atmosfera era fascinantă. Cu toate acestea, nemulţumirea prinţului întrecu speranţele sale. Ofta întruna, măsurând cu privirile sale încăperea. Într-un târziu, prinţul se retrase în dormitorul său, singur şi dezamăgit, nu înainte de a anunţa anularea căsătoriei sale.

            În acest timp însă, bătrânul murea în braţele Florii de Nufăr.

            Singură, luptându-se cu durerea, zilele ei îşi pierdură din farmecul de altădată.

            Tristă, căutându-şi fericirea pierdută, ea n-a mai cântat pe marginea lacului. Stătea acolo ore întregi, pe iarba moale, uneori adormind şi trezindu-se în răcoarea dimineţii.

            Într-o noapte plină de stele, pe când se întâmplase să adoarmă în liniştea apelor, îşi visă tatăl care o striga: „Floare de Nufăr, vino aici la mine. Vei avea mângâierea mea şi nu vei mai fi singură!”

            Atunci, fata s-a ridicat, a făcut un pas … doi… şi apa a înghiţit-o lacomă…  În urma ei a răsărit o mulţime de flori albe care pluteau pe oglinda apei. Iar seara, când păsările o chemau cu trilul lor, Floarea de Nufăr revenea printre frumoasele flori privind cerul înstelat şi cântând odată cu ele.

            Zvonul morţii ei se duse iute şi la palat. Noapte de noapte, mulţimea se aduna s-o vadă. În memoria ei,  florile albe au primit denumirea de nuferi. Când o văzu Prinţul Codrilor, simţi inima zvâcnind cu putere şi se aruncă îndată în unda lacului, parcă la chemarea ei.

            Şi au dispărut împreună în adâncuri. Unii spun că blânda zână a apelor i-ar fi primit în castelul ei, alţii spun că s-ar fi transformat în lebede, dar adevărul nimeni nu-l cunoaşte.

            De atunci s-a născut povestea Florii de Nufăr. Taina lor însă, a pierit odată cu ei. De-o cunoaşte cineva însă rog să mi-o spună, pentru a scrie mai departe deznodământul iubirii lor.

(Gina Zaharia, 1996)

[Corina Militaru]

O poveste foarte frumoasa.

Cu drag,

[Elena Mititelu]

Gina, mi-ai încântat inima cu această poveste frumoasă în care iubirea duce până la sacrificiu suprem! Finalul este nemaipomenit, diplomaţia scriitorului de a introduce cititorul în acţiune - "De-o cunoaşte cineva..."

Felicitări, draga mea şi mai aştept, Elena

[gina zaharia]

mulțumesc, Corina! cu siguranță că nuferii aceia nu mai există...

Corina Militaru a spus :

O poveste foarte frumoasa.

Cu drag,

[gina zaharia]

Elena, draga mea, am crezut că s-au ofilit toți nuferii. Am scris demult povești, când era fiul meu mic, uneori nu-i plăcea finalul și mă punea să-l schimb. Le mai păstrez și acum prin sertare, deși s-au prăfuit...

Mulțumesc mult! Mi-ai adus în memorie alte timpuri!

Cu drag,

gina

Elena Mititelu a spus :

Gina, mi-ai încântat inima cu această poveste frumoasă în care iubirea duce până la sacrificiu suprem! Finalul este nemaipomenit, diplomaţia scriitorului de a introduce cititorul în acţiune - "De-o cunoaşte cineva..."

Felicitări, draga mea şi mai aştept, Elena