Promisiunea

[Emil Dumitru]

       Ambulanţa îşi făcea cu greu loc prin jungla  ''civilizată''  a străzii. Sirena urla de mama focului şi asistenta Eugenia, prin geamul dintre ea şi şofer pe jumătate deschis, trebuia efectiv să ţipe ca să fie auzită de acesta:

       − Grăbeşte-te nea Tase, că-l pierdem…

       − Poftim?

       − Mai repede, mai repede! Că-l pierdem!

       − Mai repede, mai repede! mormăi nea Tase − Tascalov pe numele lui întreg − ca pentru sine, rozându-şi nervos mustaţa ''balşoi'', înjurând printre dinţii mari şi îngălbeniţi de tutun, strecurându-se la milimetru printre maşinile parcate aiurea şi gropile din carosabil, dând din cap că, da, a înţeles, dar ce să facă, nu este vina lui, ci: salvarea, un hârb de pe vremea când el era tânăr, traficul infernal, şoferii care pur şi simplu îl ignorau, etc.

       − Hei, domnule Emilian, mă auziţi? întrebă asistenta cu ochii pe micuţul monitor, care începuse să piuie prelung, semn că ceva nu este în regulă.

Domnul Emilian deschise greu ochii şi având puterea să surâdă uşor în colţul buzelor, spuse:

       − Profesor Emilian!… Vă rog!

       Eugenia nu spuse nimic, doar îi zâmbi. Lucra de ceva timp la urgenţe şi se obişnuise cu acest gen de oameni, mai ales cei în vârstă şi pensionari, care, aşa credeau ei, că folosindu-şi în prezentare fosta ''foncţie'', erau mai bine văzuţi şi trataţi. Aiurea,  şi nu spun o noutate,  tratarea şi tratamentul se face şi se acordă în scumpa noastră patrie, fostă Republica Socialistă România, în funcţie de câţi bani dai şi rang.

       Eugenia îi ridică rapid mâneca pijamalei – deoarece aparatul tot piuia alert −, îi făcu o injecţie şi în scurt timp pulsul reveni la nişte valori cât de cât normale, apoi deschise mai mult gemuleţul culisant:

       − Nea Tase, mai avem mult?

       − Maximu’  trei-patru minute domnişoară şi gata, îl predăm!

       Închise repede geamul pentru a mai diminua zgomotul sirenei. Profesorul deschise  ochii şi cu greu articulă:

       − Spune-i şoferului, te rog… să oprească sirena!... Nu cred că mai este cazul să vă grăbiţi…

       − Nu se poate domn’ profesor, suntem în misiune, avem urgenţă… mă auziţi? Hei, mă mai auziţi? repetă ea zgâlţâindu-l uşor de umăr.

       Profesorul confirmă.

       − Am încuiat eu uşa apartamentului dumneavoastră! V-am pus cheia în buzunarul pijamalei. Mi-au spus vecinii că sunteţi singur şi ar fi mai bine să încui eu uşa.

       Emilian se pipăi la buzunare şi găsi cheia, o scoase şi i-o întinse asistentei:

       − Poftim!... Ţin-o dumneata, cât am să stau eu în spital... te rog… să ai  grijă de Moţu!… Moţu e motanul meu. E bătrân şi tare cuminte!... Bineînţeles, contra cost! mai adăugă el, văzând-o că ezită… Te rog, te rog, mult! 

       În acel moment, ambulanţa frână cam brusc şi cheia căzu din mâna profesorului. Ea se aplecă s-o ridice, dar nu mai apucă să spună că e de acord, sau nu, deoarece uşa din spate se deschise şi doi brancardieri se şi repeziră şi-l traseră afară patul rulant. Rămase câteva secunde cu privirea pe brelocul în formă de inimioară de care atârna o cheie, întrebându-se: de unde atâta încredere? Coborî şi ea din ambulanţă şi merse în urma lor. După ce termină formalităţile de internare, îşi privi ceasul şi constată că tura ei se terminase de mult, tresări: Iulian ! Oare mă mai aşteaptă?

                      

       − Dragul meu, te rog, iartă-mă de întârziere! spuse ea sărutându-l.

       − Desigur dragă, contează o oră?

       − Dacă mă iubeşti, nu. Şi se mai sărutară iarăşi.

       − În această seară, dragă Iulian, am să-ţi fac cunoştinţă cu Moţu.

       − Moţu!? repetă el întrebând-o din priviri.

       − Da. Exact cum ai auzit.

       În privirea ei, Iulian nu putu să citească mai mult decât: pasiune împletită cu multă rugăminte, încrederea că el o să accepte, nicidecum temă ca o să fie refuzată.

       − Hai să ne grăbim, avem ceva de mers.

       − Dacă aş avea o putere magică, mi-aş pune aripi de fluture, sau nu, de înger mai bine, albe, imaculate, pure ca iubirea mea şi toată ziua aş roi în jurul tău! Aş fi îngerul tău păzitor. Eşti aşa de fragilă încât chiar ai nevoie de un înger păzitor…

       − Nu! răspunse ea, întrând în jocul lui. Mai bine fluture, rămâi fluture, alergi din floare-n floare, furi nectarul tuturor florilor vizitate, iar în nectarul inimi mele te las să-ţi faci cuib!

Iulian o cuprinse strâns în braţe, sărutându-i fruntea înaltă, cleopatriană. 

       − Acum îmi spui cine e… Moţu?

       − Iubitule, Moţu este… este o surpriză! spuse ea alintându-se, simţind că-i stârneşte curiozitatea şi parcă văzu o urmă de gelozie în ochii lui. Uite, ca să-l cunoşti, mergem la această adresă, sau ai alt program? 

       Iulian privi scurt adresa de pe bilet.

       − Cunosc strada, dar nu ştiu exact blocul. 

       − Perfect! Ştiu eu blocul, am fost azi acolo! mai spuse ea, bulversându-l şi mai mult.

       Plecară rapid, ţinându-se de mână, şi Iulian nu mai puse nicio întrebare, o cunoştea destul de bine pe Enia − aşa o alinta el – şi n-ar mai fi aflat nimic în plus dacă ar mai fi insistat: atât dorise ea să-i spună, atât îi spusese.

 

 

       Ajunseră după aproximativ o oră pe strada respectivă. Găsiră rapid blocul şi scara. La etajul doi, Eugenia se opri în dreptul unei uşi.

       − Enia, sigur e aici? întrebă Iulian pregătindu-se să sune.

       − Da, dragul meu, sigur este aici! Un moment te rog!... Este inutil să suni, eu am cheia, şi scoase din geantă brelocul inimioară.

       − Dacă tu ai cheia, atunci asta e casa noastră? întrebă Iulian, făcând pe naivul.

       Ea zâmbi:

       − Visezi frumos dragul meu! Am spus că-ţi prezint pe cineva, nu că-ţi arăt o casă.

       Deschise foarte uşor yala, dar când scoase cheia din ea, uşa de lângă, se deschise încetişor. Un cap plin de moaţe multicolore, care încadra nişte ochi mici şi iscoditori, se ivi în crăpătură:

       − Cine sunteţi voi de intraţi la profesor în apartament?  Domnu’ profesor Emilian nu e acasă… L-au luat mai devreme cu salvarea… săracu’! spuse capul cu moaţe.

       − Da, doamnă, ştiu! răspunse Eugenia.

       − A… da!... Doamna Mateescu, cu doi de ''e'', mă cheamă drăguţo, tot profesoară ca domnu’ Emilian am fost şi eu… directoare, la liceul internat de fete… patruzeci de ani… da, da, patruzeci de ani, fără nicio zi de concediu medical! Săracu Emilian, dacă nici acum nu-i găseşte spitalul o inimă… Dar nu mi-aţi răspuns, îşi aminti fosta directoare, sunteţi rude cu dumnealui?

       − Nu.

       − Bănuiam eu că nu! Niciodată nu mi-a vorbit despre faptul că ar avea rude… Să nu-i furaţi din cărţi, ''iubitele mele comori'', le alintă el când vorbeşte despre ele, şi are multe comori…

       − Staţi liniştită doamnă, noi nu suntem hoţi! După cum observaţi, avem cheia, şi Eugenia flutură brelocul, noi am venit în scop umanitar, aş putea spune.

       Capul cu moaţe, după ce se scutură uşor în semn că a înţeles, dispăru la fel de încet cum apăruse. Uşa se închise fără zgomot, parcă doamnei directoare fiindu-i frică să nu-şi trezească amintirile care se aflau răspândite prin tot apartamentul, mai ales sub formă de poze şi să fugă, lăsând-o şi mai singură.

       

       − Dragul meu, dumnealui cred că este Moţu! spuse Eugenia triumfătoare, după ce străbătură micul hol şi păşiră în camera de zi, arătând spre fotoliul în care dormea o pisică.

       Iulian pufni în râs:

       − O pisică!?... Enia, am bătut jumătate din oraş ca să-mi prezinţi o pisică?

       − Da iubitule, dar e un motan, cel puţin după nume şi e de soi!

       − Văd, draga mea, cum să nu!? Rasă pură, maidanez sadea!... Şi ce facem cu el?

        − Vom avea grijă de el, până când domn’ profesor vine acasă. Ce, iubitule, nu-ţi doreşti un prieten? întrebă ea copilăreşte, imitând sloganul unei reclame.

       − Îl luăm cu noi.

       − Nu, Iulian, rămâne în arealul său! Cred că l-am stresa, dacă i-am schimba locul.

       − Enia, gândeşte-te că nu avem timp să trecem zilnic pe aici. Pierdem două ore din timpul nostru liber şi aşa destul de scurt. Îl luăm cu noi, uite are şi o cutie specială pentru transport… aşa o să fie mai bine şi pentru el.

       − Moţu, hai, mergi cu noi?... spuse Eugenia şi se aplecă să-l mângâie. Motanul întinse capul, acceptând mâna ei şi după câteva secunde începu să toarcă. Ea zâmbi: Vezi, deja l-am cucerit! Ai dreptate Iulian, îl luăm la noi.

       

       A doua zi, Eugenia îl găsi pe domnul Emilian la terapie intesivă, conectat parcă la toate aparatele din salon, care zumzăiau, piuiau şi clipoceau din toate beculeţele lor verzi, semn că funcţiile lui vitale se aflau în parametri normali: era stabilizat, dar nu putea trăi fără ajutorul lor.

       − Bună dimineaţa, domnule profesor Emilian! spuse Eugenia, văzându-l că are ochii deschişi, folosind formula completă de salut, crezând că-i induce astfel o stare de mai bine. Vă aduc veşti bune, continuă ea, chiar foarte bune! Moţu deja ne-a cucerit pe mine şi pe logodnicul meu, are tot confortul şi dragostea din lume… Este un răsfăţat, ce mai! Dumneavoastră cu ce vă lăudaţi?

       Profesorul schiţă un uşor zâmbet.

       Eugenia privi cu teamă faţa lui pergamentoasă: doamne să nu se rupă!

       − Vă las cheia în sertar?

       Domnul Emilian mişcă uşor capul în semn că nu.

       − Vreţi să o ţin la mine?

       El confirmă.

       − Bine, am înţeles! Acum plec, peste câteva minute încep tura, am să mai trec după ce termin. O zi bună, domnule Emilian! 

       Trecând pe lângă Doina, asistenta care fusese în garda de noapte, Eugenia îi făcu un semn discret s-o urmeze în hol.

       − Spune-mi sincer, Doina, după părerea ta, domnul Emilian, mai are… ceva şanse?

       − Minime, Eugenia, minime!... Aparatele ce-l mai ţin în viaţă! Sunt momente când e gata, gata să plece de tot… E ruda ta?

       − Nu!  A fost ultimul pacient pe care l-am adus tura trecută…

       − Dacă azi sau cel târziu mâine, nu se întâmplă o minune!… şi Doina ridică a neputinţă din umeri scuturându-și capul, semn că nu se mai poate face nimic…

 

 

       Eugenia nu mai putu s-o asculte, îi mulţumi pentru amabilitate şi se grăbi spre ieşire. Simţise brusc o nevoie acută de mult aer proaspăt. Holul parcă se lungise şi se strâmtase în acelaşi timp sufocând-o, simţind în tâmple ritmul alert al bătăilor inimii. 

       Doamne, Eugenia, calmează-te! Ai uitat regula de aur? Nu te ataşa sentimental de niciun pacient!  Tu trebuie să-ţi  faci  bine doar datoria,  respectând acel jurământ al lui Hipocrat, chiar dacă este acum depăşit în unele privinţe  şi-l depun doar medicii!   se certă ea în gând.

       Afară, inspiră adânc aerul răcoros al dimineţii de primăvară, simţind parfumul inconfundabil al zarzărilor pitici, aliniaţi pe alee, ca nişte mirese sfioase şi pure în faţa altarului, pregătindu-se să spună acel magic ''da'' din viaţa lor. Zâmbi amintindu-şi că şi pe ea, în toamnă, o aştepta acest unic eveniment. Aşa stabiliseră şi Iulian decretase solemn, imitându-şi tatăl: în toamnă gata, se mărită fata lu’ tata şi facem în ograda lu’ nea Cojocaru − Cojocaru, fiind tatăl lui −, o nuntă ca-n poveşti. Dăm cep la butoiul ală cu vin  dă zăşe ani, şi ţuica galbină ca uleiul’.

 

       Pe Iulian, frumosul ei iubit, îl cunoscuse în urmă cu aproape doi ani, chiar în prima ei zi de activitate a lui. El era şofer la o firmă de distribuţie medicamente şi – aflase ea puţin mai târziu − penultimul an la stomatologie, specialitatea tehnică dentară. În primele luni se studiaseră, tachinându-se reciproc din cele mai banale motive. Revelionul îl făcuseră în gaşcă la munte şi de atunci, din seara aceia minunată, rămăseseră împreună. Se întâmplase totul atât de normal încât… încât nici nu aveau ce să povestească, exceptând momentul acela unic, delicat, când ea ţipase de fericire şi-si înfipsese dinţii în umărul lui.

       − Cupidon a evoluat, dragă Enia! îi spusese el, într-un amurg al verii trecute, în timp ce se plimbau pe marginea micuţului lac din parc şi iarba le răcorea picioarele desculţe.

       Ea îl privise atunci mirată, deoarece nu discutaseră niciodată despre acest subiect.

       − Da, da… continuă el. Nu mai este războinicul din antichitate, nu mai foloseşte banalul arc cu săgeţi să ţintească inima, de fapt nici nu-l mai interesează ea.

       − Te rog, nu mă dezamăgi! Spune-mi că tot înger a rămas. Tot aripi are şi sunt tot albe şi pure! spusese ea alintându-se şi agăţându-se de braţul lui.

       − Păi evident că tot înger a rămas! Cum altfel ar fi prezent în toate colţurile lumii, supraveghind toţii îndrăgostiţii, nu? Numai că acum, în secolul acesta, arată puţin ciudat.

       − Adică? întrebase ea mirată.

       − Păi… se opri el din mers şi privind-o drept în ochi, continuă: Are acum o cască mare pe figură, ştii, cum au cosmonauţii, asta din cauza poluării… Costum special contra radiaţiilor de tot felul, căptuşit cu plumb şi vestă din kevlar,  antiglonţ. Mai are şi o armă ultra perfectă, o armă cu laser şi ţinteşte la milimetru, exact în emisfera din creier responsabilă cu… cu îndrăgosteala. Nefericitul cade fulgerat, jertfă pe altarul iubirii... Şi Iulian se prăbuşise efectiv în iarbă, la picioarele ei. Ea se lăsase, atunci, în genunchi, lângă el, prinzându-i delicat faţa cu mâinile, sărutându-l. Înţelesese originala lui declaraţie de iubire.

       − Dragul meu, iubirea mea pentru tine s-a trezit în mine aşa de uşor, de delicat, încât nici n-am simţit-o când… când a prins viaţă, când a căpătat formă, contur… şi nici nu i-am văzut ochii larg deschişi… larg deschişi să vadă dacă merită să se trezească din letargie sau nu?... Dar, continuase ea jucându-se cu degetele prin părul lui, mi-e teamă că după un timp, rutino-roboto-monotonia noastră să n-o adoarmă, pe ea, pe iubire, la fel de uşor şi tot aşa pe nesimţite… Îmi promiţi că n-o să se întâmple asta niciodată?

       − Nu! Nu pot să-ţi promit aşa ceva. Ştii tu, draga mea că ar fi imposibil, viaţa, ,,n” surprize, bla, bla, etc… Dar, accentuă el, îţi promit altceva: că şi după moarte, inima mea o să bată pentru tine! spusese el ridicându-se în genunchi în faţa ei.

Doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi şi îngenunchiaţi în iarbă se priveau tăcând. Soarele la amurg, le alungise umbra, lipind-o de tremurul valurilor de pe suprafaţa lacului, până către mijlocul lui. Tremurânda lor îmbrăţişare, semăna cu ’’Sărutul” lui Brâncuşi. În asemenea momente, timpul sau trecerea lui nu mai are nicio valoare. Tot în asemenea momente de comunicare a inimilor prin fluxul privirilor transferate prin irişii ochilor, cuvintele sunt de prisos. Iubirea, înţelegerea, şi inimile comunică prin priviri… prin ochi. Ce bine şi ce frumos că ochii nu mint, ei încă n-au evoluat spre minciună, ei încă nu ştiu să mintă. Ce şi-au spus, ce şi-au jurat, ce şi-au declarat prin această tăcere încărcată de comunicare, plină de adânci semnificaţii, numai cei doi îndrăgostiţi ştiu.

 

 

       În dimineaţa zilei a treia, domnul profesor Emilian încercase un zâmbet la salutul Eugeniei, dar nu-i ieşise decât un perceptibil tremur al buzelor.

       − Sunt sigură că vreţi să ştiţi ce face Moţu!

       El închise şi deschise ochii.

       − Păi… face foarte bine, este un scumpic de care, eu şi Iulian, ne-am îndrăgostit…

       Ultimul cuvânt, aproape că fu acoperit de soneria telefonului. Îl scoase repede din buzunar şi privi displei-ul. Era un apel de la nea Tase.

       − Mă scuzaţi, o urgenţă, vorbim când ies din tură sau mai târziu! spuse ea plecând în grabă.

       Alergă pe hol şi când deschise uşa de la ieşire, apăru şi ambulanţa. Se urcă mai mult din mers:

       − Ce-i nea Tase, unde arde?

       − Nu arde, tată! E mai grav, avem un accident cu victime… două, am înţeles… în stare foarte gravă! răspunse el demarând în trombă.

       Eugenia îşi fixă centura de siguranţă şi mâna dreaptă i se încleştă de mânerul portierei. Mai mereu accidentele, mai ales cele auto, o puneau la grea încercare, nu din punct de vedere al pregătirii profesionale, ci emotiv. Cel mai mult o impresionau accidentele în care erau implicaţi şi copii. După nici două minute se aflau pe Şoseaua Ştefan cel Mare. Îl privi pe nea Tase cu coada ochiului. Îşi toca mărunţel vârful din dreapta al mustăţii, semn că era concentrat la maxim.

       − Unde? îndrăzni ea să-l întrebe.

       − Intersecţie: Ferdinad cu Mihai Bravu! răspunse el telegrafic.

       − Cât crezi că facem?

       − Şase-şapte minute… mama lui de trafic! ridică el din umeri a neputinţă. 

       Nu-l mai întrebă nimic, concentrându-se şi ea asupra infernului din stradă şi rugându-se ca sirena lor să fie auzită şi de şoferii, mai ales cei tineri, care aveau muzica pusă la maxim.

 

 

       Observă de departe ceva lume adunată în intersecţia cu pricina. Pe deasupra capetelor mulţimii, văzu şi căştile celor de la descarcerare că roiau în jurul maşinii răsturnate. Sări din ambulanţă, cu trusa medicală într-o mână, alergând spre autoutilitara cu roţile în aer, dar… dar după primii paşi simţi cum pământul îi fuge de sub picioare şi genunchii i se înmoaie. Recunoscuse autoutilitara şi sigla firmei de distribuţie: era a lui Iulian. Bărbatul pe care cei de la descarcerare se străduiau să-l scoată dintre bord şi scaun era el… Iulian. Apucase să-i vadă faţa şi privirea fixă, apoi simţise cum se prăbuşeşte şi o durere acută îi străbătu capul, urmată de o explozie, şi un piuit straniu îi paraliză auzul, după care totul se scufundase într-o lumină albă. O linişte şi o căldură nefirească îi cuprinse tot corpul ca o învăluire ceţoasă.

 

 

       Când Eugenia şi-a revenit din starea comatoasă, parcă tot un piuit a trezit-o la viaţă. Ceva îi ţiuia în creier. Primul lucru pe care-l conştientiză fu că totul în jurul ei era alb şi doar piuitul acela o sâcâia, o deranja enorm. Întoarse uşor capul în ambele părţi şi brusc realiză unde se află: salonul de terapie intensivă, salonul unde îl adusese şi pe domnul profesor Emilian. Închise ochii, apoi îi deschise din nou: nu, nu visa, se afla în salonul de terapie intensivă. 

       − Eugenia, draga mea, în sfârşit, te-ai trezit?

       Recunoscu imediat vocea Doinei şi deschise şi mai larg ochii. Simţi o mână caldă şi delicată c-o ţine uşor pe-a ei. 

       − Ce s-a întâmplat cu mine, cum am ajuns aici? întrebă ea mai mult în şoaptă.

       − Ai avut un accident… ai căzut şi te-ai lovit la cap foarte rău… ai fost în stare comatoasă…

       − Comatoasă!?... Cât?

       − Păi, cam zece ore…

       − Doamne, zece ore!? zise Eugenia şi închise ochii. Fragmente cu imagini şterse, neclare, înceţoşate, începură să se deruleze cu viteză şi fără noimă prin mintea ei şi brusc derularea se opri: o autoutilitară cu roţile în aer...  doi bărbaţi îmbrăcaţi în roşu ce scoteau un bărbat din maşina răsturnată… ochii bărbatului: Iulian!... aproape că ţipă ea, deschizând ochii. Iulian!… Unde este Iulian, Doina? o întrebă încleştându-şi mâna pe antebraţul ei, parcă fiindu-i frică să nu plece fără să-i spună.

       În primele secunde Doina o privi doar. Deşi se pregătise psihic pentru acest moment, ştiind că va fi întrebată, nu se mai putu abţine şi ochii i se umeziră. Puse mâna liberă peste mâna Eugeniei, şi mângâind-o spuse în şoaptă:

       − Iulian… Iulian a… nu a mai… Şi se opri, nu mai avu puterea să continue, parcă o gheară nevăzută se încleştase pe gâtul ei, oprindu-i cuvintele acolo prin strangulare.

Eugenia realiză totul într-o clipă.

       − Nu!!! gemu ea sfâşiitor, cu privirea înfiptă în ochii Doinei. Nu!… Nu se poate, Doamne!… Nu! Spune-mi că nu-i adevărat, spune-mi Doina, că nu-i adevărat! şi lacrimile îi inundară ochii.

       Doina se aplecă uşor peste Eugenia, cuprinzând-o cu braţul liber, suspinând. După câteva secunde se ridică brusc: simţise corpul Eugeniei că se relaxase dintr-o dată, la fel şi mâna, n-o mai strângea cu putere. Brusc, aparatul care-i supraveghea ritmul cardiac, începu să piuie. Eugenia intrase în stop cardio-respirator. Doina apăsă pe un buton chemând urgent în ajutor şi medicul de gardă. Tot în acel moment uşa salonului se deschise şi un spate de brancardier îşi făcu apariţia trăgând după el un pat.

       − Lasă-l la mine şi fugi după medicul de gardă! Am urgent nevoie de ajutorul lui! strigă ea la brancardier.

       Veni şi o altă asistentă:

       − Ai grijă de domnul Emilian, verifică aparatele ca totul să fie ok... îi spuse Doina.

       Intră şi medicul de gardă.

       − Eugenia a intrat în stop!… îl informă ea scurt. 

       Amândoi începură manevrele de resuscitare. După aproximativ o oră, se opriră. Eugenia îi părăsise. Plecase să se întâlnească cu Iulian acolo sus în ceruri. Cupidon îi chemase la el.

 

 

       Domnul profesor Emilian, după aproape şase luni se refăcuse complet. Îi bătea în piept o inimă tânără: avea inima lui Iulian. Aflase de la asistenta Doina toată povestea lor de dragoste şi mergea în fiecare duminică cu flori, la mormintele celor doi, care erau îngropaţi în acelaşi cimitir, dar în locuri diferite. Începuse demersurile şi lupta cu birocraţia cimitirelor, voia să construiască un cavou în care cei doi îndrăgostiţi să fie împreună pentru eternitate. Nu ştia nici el de unde-i venise această idee, dar simţise că aşa trebuie să facă. De unde să ştie, că-n pieptul său ticăia o inimă care făcuse o promisiune: că şi după moarte  va bate pentru cineva!

 

[Sofia Sincă]

Of, Emil! De unde ai scos această povestire atât de tragică... Şi începuse aşa de frumos, de optimist. Profesorul Emilian era măcar mai în vârstă şi singur, dacă s-ar fi întîmplat ceva. Aceşti doi tineri meritau să trăiască... Dar, aşa e în viaţă uneori şi apoi, nu putem dicta inspiraţia autorului. Puteam doar citi şi comenta.

Frumos ai condus subiectul, alcătuit cu atenţia cuvenită unei povestiri, literar, păstrând surpriza pentru sfârşit, conform stilului tău. Îmi amintesc că am mai citit-o cândva, de multă vreme.

Şi acum ''bucuriile'', cârcotelile:

gemul pe jumătate deschis - în primul rând vreau să te mut în locul meu, în scrierile mele. Doar eu greşesc banal în primele rânduri, ale textului. M-ai amuzat, am crezut că este vorba de vreun gem de gutui, prune... ceva.

gropiţele din asfalt - eu cred că nu erau gropiţe, ci gropi sadea. Nu-i stă bine acestui diminutiv aici.

nimic în plus dacă ar fi mai insistat - ar fi mai româneşte ''nimic în plus dacă ar mai fi insistat''

professor - zic eu, ori mai mult de trei litere pentru a prelungi cuvântul, ori deloc. În acest fel poate fi considerat eroare typo

 şi-si înfipsese dinţişorii - fiind vorba de o iubire, un act erotic între doi maturi, cred că ar fi mai nimerit, ''dinţii'', ar întării starea de plăcere, clar, că doar despre asta este vorba.

spusăse  - spusese

surprize neprevăzute - surpriza este deja un neprevăzut. În acest fel este pleonasm. Deci, doar surpriza.

Şos. Ştefan cel Mare - tipicarul din tine trebuie să-ţi fi spus că în literatură cuvintele se scriu întregi, nu prescurtate: Şoseaua Stefan cel Mare

Am îndrăznit să-ţi analizezi textul în felul acesta deoarece ştiu că tu nu te superi, din contră doreşti să corectezi ce este de corectat.

Cu deosebita plăcere a povestirii, Sofy!

[Emil Dumitru]

Sofia, am corectat şi-ţi mulţumesc frumos pentru ajutor! 

Cu deosebită recunoştinţă,

Sofia Sincă a spus :

Of, Emil! De unde ai scos această povestire atât de tragică... Şi începuse aşa de frumos, de optimist. Profesorul Emilian era măcar mai în vârstă şi singur, dacă s-ar fi întîmplat ceva. Aceşti doi tineri meritau să trăiască... Dar, aşa e în viaţă uneori şi apoi, nu putem dicta inspiraţia autorului. Puteam doar citi şi comenta.

Frumos ai condus subiectul, alcătuit cu atenţia cuvenită unei povestiri, literar, păstrând surpriza pentru sfârşit, conform stilului tău. Îmi amintesc că am mai citit-o cândva, de multă vreme.

Şi acum ''bucuriile'', cârcotelile:

gemul pe jumătate deschis - în primul rând vreau să te mut în locul meu, în scrierile mele. Doar eu greşesc banal în primele rânduri, ale textului. M-ai amuzat, am crezut că este vorba de vreun gem de gutui, prune... ceva.

gropiţele din asfalt - eu cred că nu erau gropiţe, ci gropi sadea. Nu-i stă bine acestui diminutiv aici.

nimic în plus dacă ar fi mai insistat - ar fi mai româneşte ''nimic în plus dacă ar mai fi insistat''

professor - zic eu, ori mai mult de trei litere pentru a prelungi cuvântul, ori deloc. În acest fel poate fi considerat eroare typo

 şi-si înfipsese dinţişorii - fiind vorba de o iubire, un act erotic între doi maturi, cred că ar fi mai nimerit, ''dinţii'', ar întării starea de plăcere, clar, că doar despre asta este vorba.

spusăse  - spusese

surprize neprevăzute - surpriza este deja un neprevăzut. În acest fel este pleonasm. Deci, doar surpriza.

Şos. Ştefan cel Mare - tipicarul din tine trebuie să-ţi fi spus că în literatură cuvintele se scriu întregi, nu prescurtate: Şoseaua Stefan cel Mare

Am îndrăznit să-ţi analizezi textul în felul acesta deoarece ştiu că tu nu te superi, din contră doreşti să corectezi ce este de corectat.

Cu deosebita plăcere a povestirii, Sofy!

[Viorel Croitoru]

Emoționantă povestire, ideea, realismul și soarta ce parcă se distrează cu viețile eroilor...

Faină, mi-a plăcut!

Și-mi mai iau notițe, să învăț din sfaturile primite de tine, îmi prind așa bine!

[Mihaela Suciu]

Eu cred că Moţu e vinovatul; a adus ghinion:) Încerc să râd, tare tristă poveste!  

[Emil Dumitru]

Domnule Viorel Croitoru, mă bucur că povestirea mea v-a plăcut!

Cu mare plăcere vă invit şi-n viitor să-mi citiţi postările.

Cu prietenie, 

Viorel Croitoru a spus :

Emoționantă povestire, ideea, realismul și soarta ce parcă se distrează cu viețile eroilor...

Faină, mi-a plăcut!

Și-mi mai iau notițe, să învăț din sfaturile primite de tine, îmi prind așa bine!

[Emil Dumitru]

Doamna Mihaela Suciu, sunt bucuros să vă reîntâlnesc!

Cu prietenie, 

Mihaela Suciu a spus :

Eu cred că Moţu e vinovatul; a adus ghinion:) Încerc să râd, tare tristă poveste!  

[Emil Dumitru]

Vă mulţumesc pentru lectură, doamna Helene.

Cu prietenie, 

Helene Pflitsch a spus :

  Am recitit cu deosebită plăcere și aceeași emoție.

Felicitări pentru scrisul dumneavoastră.

[Corina Militaru]

Of, Emil! Zic si eu ca Sofy. Tragica poveste!

Frumos scris.

Cu prietenie,