Cu primele zile ale lui iunie, vremea își domoli asalturile războinice împotriva continentului, pe care l-a devastat în lung și în lat, vreme de o iarnă și o primăvară întreagă. Natura își jelește încă victimele și abuzează cu disperare de capacitatea de regenerare, cu care a fost înzestrată, pentru a-și obloji rănile trupului, jurând răzbunare cruntă conspiratorilor planetei. Un soare speriat și slăbit caută ascunzătoarea norilor, îndărătul cărora se simte mai protejat. L-au îmbolnăvit și pe el atentatele mârșave ale Omului și are pierderi de memorie, timp în care radiază și pârjolește pământul ce i-a fost dat în custodie, de către Creator.
Vara se prezintă punctuală la întâlnirea cu Timpul, dovedindu-și astfel tăria și neînfricarea. Lumea are nevoie de asemenea super-eroi. Apele s-au prăvălit din ceruri, asemeni unor cameleoni gigantici, capabili să-și schimbe și forma, nu numai culoarea, care au mușcat cu foame cumplită trupul pământului, s-au scufundat cu turbare în apele planetare, tulburându-le, răscolindu-le și ridicându-le în văzduh, în trombe uriașe de vânturi și ploi, care au spulberat teritorii vaste și au înghițit mii de suflete.
Pe Coasta Amalfitană teroarea se stinse treptat, iar pofta de viață și normalitate a locuitorilor reveni odată cu acalmia mării, cu strigătele albatroșilor ce anunțau sosirea turiștilor, cu bucuria razelor de soare care alinau durerea rănilor adânci și cu explozia de miresme și culori a terasamentelor iscusit amenajate pe spinarea muntelui. Insula semăna cu chipul candid al unui copil, brazdat încă de lacrimi, dar care surâdea fericit sub dezmierdarea mamei, uitând complet de spaime și durere. Lumea își îngropa cu dârzenie traumele sufletului sub iluzia trecătoare a clipei. Altfel, viața într-o lume ca a noastră, nu ar fi posibilă.
Pe plaja îngustă a orașului Amalfi, debarcau puhoaie de oameni de pe navele care alergau sprințare pe marea de peruzea și se risipeau pe străzile strâmte și șerpuitoare, umbrite de arbori exotici, de tufe încărcate cu tot soiul de flori, de tarabele pline cu mărfuri felurite și de restaurantele cochete și ispititoare, care etalau direct în stradă meniuri înnebunitor de apetisante. Printre grupul de excursioniști care sosiseră pe insulă cu traghetto se aflau și Daisy și Henri Braun, un cuplu de englezi trecuți de prima tinerețe, care plecaseră în vacanță prin Europa, sărbătorind pur și simplu, viața.
Henri trecuse printr-o boală cruntă, care îl storsese de vlagă și speranță, dar care fusese declarată învinsă, după o lungă și devastatoare chimioterapie. Erau căsătoriți de zece ani și visul lor cel mai arzător era să devină părinți. Acum erau amândoi trecuți de patruzeci de ani și Daisy consideră că a venit vremea să facă ceva în privința asta, mai ales că soarta le oferea o ultimă șansă, dar omise, cu sau fără intenție să-i ceară părerea și lui Henri, când decise să renunțe la anticoncepționalele, pe care le lua de câțiva ani. Nu se gândise nicio clipă că bărbatul greu încercat de soartă ar fi putut să-și schimbe ideile între timp, iar când minunea se produse, bucuria copleșitoare pe care o simți anulă orice îndoială.
Din acest motiv, nu înțelese cum trebuie apatia soțului, care reveni la scurt timp după succesul medical, proclamat atât de convingător.
Daisy plănui cu meticulozitate vacanța, cu scopul de a-i împărtăși lui Henri marea bucurie, într-un moment special, cum era acesta. Se cazară la hotelul cu cea mai spectaculoasă vedere asupra insulei și a întregii coaste și se delectară cu preparatele delicioase, exclusiv pe bază de pește, pregătite de bucătari italieni, renumiți prin partea locului. Henri se ridică de la masă de câteva ori, pe parcursul prânzului, zăbovind la baie, destul de mult. Revenea zâmbitor și își justifica absența cu motive banale, dar paloarea lui o îngrijoră pe soție.
- Te simți bine, dragule? întrebă ea după ultima revenire. Arăți cam ciudat!
Vrei să comandăm altceva?
- E totul în regulă! Cred că m-a ajuns puțin oboseala și căldura asta nu e tocmai ce trebuie! Voi urca în cameră să mă întind puțin! Tu rămâi aici cu prietenii noștri și bucură-te de restul zilei! Îți promit că mâine dimineață vom face turul insulei, doar noi doi, în barcă!
Daisy privi lung în urma lui cu neliniște, dar curând se lăsă atrasă în euforia descoperirilor, în acel ținut al zeilor și reveni pe seară în hotel, cu grupul. Se duse glonț în cameră cu brațele încărcate de daruri, cu tolba plină de povești și cu sufletul fremătând de nerăbdare. În seara aceea va face preafericitul anunț soțului ei și vor sărbători momentul cu șampanie și multă dragoste.
- Henri, am sosit! Ești la duș?
Se opri o clipă intrigată de liniștea odăii și încercă să deslușească susurul familiar al dușului. Nici în baie nu era nimeni, iar patul nu părea mai deranjat, decât îl lăsaseră la prânz. Din ce în ce mai neliniștită, se apucă să butoneze telefonul și sună, pradă unui presentiment urât. De sub una din pernele de pe canapea auzi soneria telefonului apelat, pe care îl apucă cu degetele tremurânde, nevenindu-i să creadă. Pe display pâlpâia triunghiul unei înregistrări, pe care o deschise, cu inima pe cale de dispariție.
În înregistrare Henri îi dezvăluia că tumoarea revenise, în ciuda asigurărilor medicilor, dar se stabilizase undeva unde nu putea fi găsită, cu toate căutările celor mai performante aparaturi medicale, astfel că nu putea fi operată. Își cerea iertare plângând pentru lașitatea lui, dar îi mărturisea că nu se simțea în stare să mai treacă din nou, prin coșmarul terapiei și al suferințelor ce urmau. Filmarea se încheia brusc, lăsând-o pe femeie pradă celei mai teribile deznădejdi. Se gândi la ce e mai rău și alertă pe toată lumea, dar dispariția era prea recentă pentru a fi luată în considerare de poliție, ca să înceapă căutările.
Disperată, Daisy plecă singură în căutarea bărbatului iubit și rătăci pe străzi toată noaptea, fără niciun rezultat. Când reveni la hotel, Henri era în cameră, pradă unei agitații cumplite.
- Henri! strigă ea, repezindu-se în brațele lui. Credeam că te-am pierdut! Unde ai fost?
- Si eu am crezut la fel despre tine, scumpo! Îmi pare nespus de rău că te-am speriat în felul acesta! M-am lăsat influențat de teamă și m-am dus pe stânci, cu gândul să termin cu toate astea, dar nu pot să te las singură! O va face Domnul, când va considera că e timpul!
- Dumnezeule, cum ai putut să te gândești la așa ceva! Tu nu ai voie să mori! Cel puțin nu acum! Henri, sunt însărcinată!
- Cum adică, însărcinată! explodă el. Nu te protejai?
- Am încetat să o mai fac, când te-au declarat vindecat! Dar nu te bucuri?
- Cum să mă bucur? Daisy, cum ai putut să faci asta? Nu aveai dreptul să aduci pe lume un copil fără tată! Eu am zilele numărate, la dracu! Esti o egoistă și o proastă! urlă el, trântind ușa în urma lui.
- Henri, stai! Unde pleci? Henri?
Tulburată și tremurând de supărare, porni pe urmele lui, hotărâtă să împiedice o nenorocire. Bărbatul se îndepărta negru ca pământul, către stâncile ascuțite și alunecoase, însă Daisy descoperi o scurtătură și ajunse acolo înaintea lui. Se cocoță pe cea mai înaltă, lăsându-se agresată de furia valurilor ce se dezintegrau, izbindu-se sinucigașe de crestele de granit. Dar apele creșteau vâzând cu ochii și ea pricepu că începuse mareea, care îi făcea imposibilă retragerea și deosebit de periculoasă poziția în care se afla. Începu să strige și să gesticuleze, atrăgând astfel atenția soțului, ce se oprise să contemple imensitatea mării, căutându-și liniștea.
- Daisy, stai unde ești și nu te mișca! urlă el îngrozit, dând cu ochii de ea. Mă duc după ajutor! Nu te mișca, ai priceput!?
Copleșită de panică, ea îl asigură prin gesturi și începu să plângă disperată. Apa creștea tot mai mult și părea s-o înghită cu stânci cu tot, când sosi paza de coastă și o pescui de acolo, teafără, dar speriată de moarte.
- Ți-am promis un tur al insulei în barcă, dar nu la asta mă refeream, nebuno! Ai de gând să mă mai supui la multe șocuri, vacanța asta? îi susură el la ureche, când o avu din nou în brațe.
Dimineața îi surprinse dormind profund, strâns îmbrățișați, așa cum adormiseră după ce consumaseră emoțiile zilei într-un maraton al iubirii, binecuvântând neîncetat viața și șansele reînnoite ce le fuseseră oferite cu generozitate.
La micul dejun, din somptuosul salon-restaurant unde se adunară cu toții, radiau amândoi atât de evident, încât deveniră ținta aluziilor prietenești și binevoitoare ale celorlalți. Pe un platou uriaș din care se serveau toți, atrăgeau privirile și apetitul o gamă foarte variată de biscuiți și fursecuri, iar din ceștile pline cu cafea, aburii înmiresmați ațâțau simțurile și bucuria de viață. Daisy observa mirată cum soțul ei ronțăia aceeași biscuiți cu scorțișoară, pe care îi preferase și ea, deși el detesta acea esență, dintotdeauna. Îl urmări intrigată, așteptând ca el să își dea seama, până la urmă, dar niciun semn din partea lui nu lăsă să se înțeleagă, că el realiza ce mânca.
- Henri, de când tolerezi tu biscuiții cu scorțișoară? întrebă ea, vădit mirată.
- De nicicând, iubito! Știi bine că sunt alergic la scorțișoară!
Ceilalți prieteni deveniră deodată atenți și intrigați de observația femeii.
- Păi s-ar zice că nu mai ești, după pofta cu care înfuleci ceva ce detești! remarcă amuzat William, un doctor londonez, pe care îl cunoscuseră recent într-o călătorie precedentă și care era la curent cu problemele de sănătate ale acestuia.
Henri privi uimit biscuitul din mâna lui, îl mirosi, apoi îl gustă cu mai multă atenție, fără niciun rezultat.
- Amice, gustă fursecul acesta și spune-mi ce gust are! insistă William, bănuitor.
- E... dulce! răspunse Henri, ușor încurcat. Ce ar trebui să simt?
- E picant, nu dulce! E cu ghimbir și e sărat!
Tăcerea care urmă, fu foarte stânjenitoare pentru bietul om, prins cu mâța-n sac, dar Will avu o revelație care-i ilumină chipul.
- Cred că știu unde se ascunde tumoarea! exclamă el entuziasmat, uitând că acesta era un secret pentru toată lumea. De fapt consternarea tuturor necesită explicații pe care Henri se codea să le dea, pentru a nu ruina buna dispoziție a grupului.
- Când ajungem la Londra, te aștept să facem o serie de analize și să identificăm inamicul! Sunt sigur că poți fi operat, și cu succes, chiar! Acum știu unde se ascunde monstrișorul!
Cei doi soți se îmbrățișară fericiți și optimiști, în aplauzele și urările de bine ale tuturor, iar Henri mângîie pentru prima dată pântecul soției, cu speranța că fiul lui își va putea cunoaște tatăl, până la urmă.
-
Cuvinte cheie :
Felicitări Sivia pentru premiul I! Palmaresul tău s-a mai îmbogățit cu o victorie și mă bucur nespus. Ești o poartă a speranței! Te îmbrățișez cu mult drag!
Am citit cu sufletul la gură. Cel puțin în a doua parte. Captivant și bogat text. Ești talentată, Silvia. Felicitări!
Început şcolăresc, final... fengşuist.
da Coza
O proză scurtă de tip realist, unde psihologia își are rolul principal, ascunsă printre descrieri magistrale, printre optimism și dragoste de viață. Proza excelează prin detalii, prin dezvăluirea naturii, a sentimentelor și a cursului acțiunii. Totul la nivel înalt. Acțiunea, dialogurile sunt puse la locul lor, ușor subtil, elegant.
Tot înalt, aș zice și eu, ar fi excesul descrierilor de început. De fapt, primele două paragrafe pot lipsi, e cam adolescentin, așa cum spune și Ion da Coza. Ar fi mai cochet începutul cu paragraful trei. Tu, prin natura scrierilor dai amănunte, și bine faci, fie despre natură, fie despre personaje, sentimente, gânduri.
Oricum mi-a plăcut și te felicit pentru toate premiile obținute. Știu, dai clasă!
Sofi
Opiniile, critica și aprecierile unor oameni pe care îi admir și prețuiesc atât de mult, sunt o rampă de lansare, un izvor de sugestii și motivații pentru a face totul mai bine! Vă mulțumesc pentru că sunteți mereu aici și vă felicit, la rândul meu pentru tot ce faceți! Cu respect infinit și o afecțiune pe măsură, Silvia G.
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor-șef Revista Eminesciana, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ (redactor promovare media) - poetă, redactor Radio ProDiaspora, redactor Revista Eminesciana, membră UZPR
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU (redactor promovare media) - scriitoare, redactor Radio Vocativ, redactor Revista Armonii Culturale, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor