Vecinătate

[Ana-Maria Butuza]

În ultimul timp, somnul mi-e un drum

cu gropi și ocolișuri.

Când reușesc să adorm,

dau peste vise atât de grele

că mă trezesc din ele

ca dintr-o mină.

Unele se pierd pe coridoare.

Altele se țin după mine toată ziua,

ca niște rude sărace

de care nu mai scapi.

M-am dus la doctor.

— Doctore, dați-mi ceva de somn.

Trage din țigară cu sete,

de parcă ar vrea să mă inhaleze cu totul,

să mă treacă prin plămânii lui,

să vadă ce-i de capul meu.

Se uită la mine fix,

prin ochelarii de biciclist bătrân:

— Nu de somn aveți nevoie.

Sunteți prea nervos.

— Atunci, zic, dați-mi ceva de nervi.

Ceva să mă înfurie definitiv,

să mă pot lua la bătaie

cu demonii ăștia.

Stăm în aceeași casă

și nu ne-am salutat niciodată.

[Ana-Maria Butuza]

Apreciez mult profunzimea cu care ați citit aceste rânduri. Uneori, rolul versurilor nu este să mângâie, ci să spună pe nume temerilor pe care toți le purtăm. Vă mulțumesc, domnule Salvan, că v-ați oprit asupra lor cu atâta deschidere.

[Grig Salvan]

O confesiune dramatică în care ne regăsim, cu aceleași vise tulburi, stranii și întortocheate, cu aceleași temeri și angoase, cu aceleași drumuri la „doctor” să ne scape de propriile fanstasme și de proprii demoni.

[Ana-Maria Butuza]

Vă mulțumesc din suflet, doamnă Vasilisia Lazăr, pentru delicatețea cu care îmi parcurgeți rândurile. Poate e mult spus poezii – sunt mai degrabă gânduri și idei ce țâșnesc din preaplinul sufletului – însă citindu-vă comentariile, am sentimentul regăsirii. Mă simt cu adevărat înțeleasă, de parcă m-ați cunoaște dintotdeauna prin prisma acestor fragmente de gând.

[Vasilisia Lazăr]

Ana-Maria, poezia ta este un mic scenariu existențial despre conviețuirea forțată cu propriile spaime. Somnul devine un „drum cu gropi și ocolișuri”, iar visul – o mină din care ieși murdar de tine însuți. Metafora onirică nu e decorativă, ci funcțională: arată că oboseala nu vine din lipsa odihnei, ci din surplusul de neliniște.

Imaginile au un realism tăios: „rude sărace” care te urmăresc toată ziua, doctorul care „te inhalează” cu privirea, dialogul absurd care transformă anxietatea într-un diagnostic ironic. Umorul nu diluează drama, ci o face mai suportabilă, ca un calmant amar. Replica „dați-mi ceva de nervi” mută conflictul din registrul medical în cel existențial: nu vrem să dormim, vrem să luptăm.

Finalul concentrează tot sensul poemului: „Stăm în aceeași casă / și nu ne-am salutat niciodată.” Demonii nu sunt străini, ci vecini interiori, ignorați până când devin imposibil de evitat. Poezia ta vorbește despre o formă modernă de alienare: trăim cu noi înșine, dar fără dialog.

Un text lucid, cu ironie inteligentă și tensiune psihologică fin dozată – poezie a neliniștii cotidiene spusă simplu, exact și memorabil.

Mi-a plăcut foarte mult! Felicitări!