Inima întreabă în şoaptă

[Mihai Katin]

 

Inima întreabă în şoaptă

Dacă este noapte,

Dacă poate să tacă

Ascultând cum ploaia

Îi mângâie fereastra de miazăzi,

Uneori ea se simte o pasăre

Ce înalţă pădurile

Acolo unde deşertul cuvintelor

Încearcă să ne înveţe cum sisificul nisip

Ne clădeşte o scară

Până la gleznele lunii,

Să ne fie frică

De căderea în raiul tăcerii

De dinainte de cuvintele

Cu care sângele ne colindă

Învăţându-ne paşii...

Inima numără stelele ce întorc capul

Când trecem îngânduraţi

Şi nu ne pasă

De mângâierea lor ca un adio

De dincolo de universul în care ni se scriu

Romanele cotidiene

Ori memoriile secrete

Despre a iubi

Cu o singură şi indescifrabilă

Inimă.

 

 

 

 

 

 

 

[Denisa Curea-Popa]

Am citit cu sufletul! Deosebită apreciere! 

[Dinca Valerian]

Interesant si frumos. O poezie soptita pentru sine care se adreseaza celorlalti. Mie mi-a placut si stilul, si abordarea. Nu-i usor sa faci asa ceva. Poate aici "intorc capul" as mai pune ceva intre cuvinte care sa indulceasca soptirea peste sunete ("intorc usor capul", "intorc din graba capul", ...)

[Vasilisia Lazăr]

Frumos ca un cântec șoptit. Felicitări, domnule Katin! 

[Ada Nemescu]

Ce destinație, Doamne! o scară /Până la gleznele lunii,

Nici nu mi-aș putea imagina inima decât șoptind! 

Un poem citit cu inima, 

Cu o singură şi indescifrabilă

Inimă.

mi-a încălzit sufletul, aDa

[Grig Salvan]

Îmi place mult poezia dedicată acestei tăcute „lucrătoare” neobosite din noi care ne asigură ființarea în lumea aceasta. Mi-amintește de versurile melancolice ale poetului țăran Vasile Dâncu de pe meleagurile mele cu care am  hoinărit adesea pe dealurile noastre, azi plecat în veșnicie: „Inimă, inimă, cum vei fi arătând/ Frunză de carne bătută de vânt...”

O duioșie respiră din poezie, o sfială a inimii care întreabă dacă e noapte și poate să asculte în liniște ploaia, dacă poate să viseze la păduri și la lună, la meleaguri de magie și să numere stelele. O singură inimă avem, cu care trăim și iubim...