poveste de iarnă

[petrut dan]

mă plimb peste tot unde sunt droguri

sau cuvintele lipsă din rugăciunea de azi către diavol

nu mi s-au uscat lacrimile până când lumea a reacționat la trădare

și la tot ce nu putea dumnezeu să-și închipuie

din fiecare smochin blestemat mi-au rămas urmele

de gheare cu care păsări scurmau

după apă

încep să dau vina

pe starea de întuneric a soarelui salvat de medicamente

 

ridic pânzele speriat, libertatea  te face dator

cu încă o moarte

iubirea îmi oferă șansa de a nu mai putea să țin minte

lucrurile dintâi

și tu jumătatea mea de tristețe

vei arde precum o flacără ajunsă târziu la festivitate

în timp ce din buzunarele mele vor trage cu dinții

firimituri din turta fraților grimm

 

îmi place senzația de a duce mâna la frunte

precum statuia din cimitirul francez

nu-mi imaginez o bucurie mai mare decât întoarcerea

[petrut dan]

- domnule Mihai Katin, vă mulțumesc , poetic comentariul dvs, mi-a plăcut comparația cu zmeul, de efect, vizuală! Cu stimă!

- domnule Ioan Ușurelu, vă mulțumesc pentru lectură și semnul lăsat. Respect!

- Nuța, am citit și ai dreptate, totuși, nu am putut renunța la acel vers, i-am găsit eu un loc cam provizoriu, dar finalul mi se pare și mie mai frumos așa... și mai poetic, eu nu mă supăr niciodată atunci când cititorii vin cu sugestii după cum simt/înțeleg ei. Dimpotivă! Seară bună!)

[Nuta Craciun]

”nu-mi imaginez o bucurie mai mare decât întoarcerea”, mie mi-ar fi plăcut ca poemul să se termine aici, e superb acest final, în viziunea mea, bineînțeles. :)

O să spui că nu am înțeles și nu te contrazic, dar dacă tot ne spunem părerea, că doar asta este ce fac eu, o simplă părere de cititor și iubitor de cuvinte de care poți să nu ții cont, atunci spun că versul final, pentru mine, e prea explicit, cade puțin în tehnici parcă spectaculoase și prea sofisticate pentru stilul tău, despre care chiar tu spuneai că îl vrei simplu. vezi zâmbetul. 

[Mihai Katin]

ridic pânzele speriat, libertatea te face dator

cu încă o moarte

iubirea îmi oferea șansa de a nu mai putea să mă-ntorc

la lucrurile dintâi... este  dramatic  cand  insusi  sufletul  scrie  cuvinte  pe zidul  ratiunii ce poate  exclama:

îmi place senzația de a duce mâna la frunte

precum statuia din cimitirul francez... ne  jucam  cu  nemurirea  de parca  moartea  ar fi  un  zmeu  pe care  il  ridicam dincolo de efemera existenta!

cu toata admiratia!

[petrut dan]

Alex, mulțumesc, este fix ce-mi doresc, arta are mai mult nevoie de inimă iar simplitatea este cea mai bună cale de a o face să transmită semnale minții, mintea emoțiile astfel încât pentru om totul să devină mai simplu!)

Lisia, ai remarcat f bine și mă bucur de maniera autentică și caldă în care o faci! My lady!)

[bolache alexandru]

Creezi un univers liric din povesti simple cu trimiteri la legende... poeziile tale atrag prin simplitate și profunzime!

[Vasilisia Lazăr]

Există două feluri de poeți. Cei care au planul dinainte stabilit, au schema, știu exact ce vor să facă și cum va arăta poemul în final, putând să scrie pe bucăți la el, și cei care nu știu unde îi va duce scrisul, nu au un plan inițial și folosesc adesea metaforele termitei și ale stupului pentru a duce la sfârșit scrierea. Furnica nu e un arhitect, ea nu știe cum va arăta mușuroiul și, cu toate astea, îl construiește. Cu luminatoare, căi de aerisire, grădinițe etc. Eu cred că tu faci parte din această a doua categorie. Poeziile tale trăiesc cititorul într-o ardere cu combustie interioară, niciodată nu deconspiră unde se află bariera între iluzoriu și real, fapt care păstrează intensitatea fiorului, dar și a misterului în care este învăluit întregul spectacol.

Și, cum ziceam la un alt poem, întotdeauna e despre iubire. Bineînțeles că și aici. ) Superb!