am străbătut orașul pustiu cu tine

[Nuta Craciun]

  

 

căutând să-mi golesc inima în noapte

sau în orice alt container imens fără memorie

am mers cu tine pe cărările și trotuarele nopții

fără să ne vedem

în ritmul de a trăi din care știam că nu puteam scăpa

cu orașul mort în jurul nostru

pentru a reconstrui ceva ce nu fusese construit niciodată

imaginându-ne că puteam asfalta lumea cu pașii noștri

 

ultimul popas a fost o plajă rece care avea o lumină ciudată

o lumină albă făcută din păsări moarte

aveam atâtea întrebări care fugeau mereu de numele meu

ca niște animale înspăimântate de tunete

 

te-ai uitat la întuneric cu inima ta urmărită de corbi

ploaia cădea cu sunet spart peste păsări

am alergat să nu mă prindă ostatică febra

și mâinile mele să nu mai poată îmbrățișa

[Nuta Craciun]

Multumesc tare mult, Vasilisia Lazăr Grădinariu ! Mi-aș dori să pot  măcar, să o fac puțin mai bună! 

Dar de fiecare data mi-a eșuat! Oricum, pentru mine rămâne o provocare zilnică! :) 

[Vasilisia Lazăr]

Asfaltezi lumea cu versurile tale, Nuța.

[Nuta Craciun]

E o poezie de stare, de dor ... și nu am tăiat aripile tristeții, am lăsat-o să zboare. 

Multumesc, dragă Ana Cîmpeanu ! 

[Nuta Craciun]

Uneori ne scrie durerea, noi doar încercăm să o ducem cum putem mai bine.

Mulțumesc frumos, draga mea, Valeria Merca!

[Nuta Craciun]

Da, dragă Ada Nemescu, cred că nimic nu poate fi mai trist decât să nu mai poți îmbrățișa. 

Mulțumesc de empatie! 

[Nuta Craciun]

Ce frumos ai tălmăcit aceste rânduri, dragă gina zaharia ! 

Mulțumesc frumos! 

[Valeria Merca]

Un poem foarte reușit, scris în stilul care ne-a devenit familiar.

Am citit cu multă plăcere!

[Ada Nemescu]

Spaima la cote absolute * o lumină albă făcută din păsări moarte*, ceva mai trist decât braţe ce nu ştiu a îmbrăţişa?

Ada

[gina zaharia]

Să fugi de iubire, pentru a nu te teme de ea, aceasta e adevărata comoară de suflet. Inima, acel oraș pustiu, cu zboruri frânte pe țărmuri de dor, știe să călătorească precum orbii.

Superb, Nuța!