Umblând în cuibul mierlei

[Tudor Cicu]

Umblând în cuibul mierlei

            (prozopoem)

 

     

     Mai mică de statură, sora mea lunatecă (născuți în aceeași zi), odată cu căderea serii ridica mâna stângă și arăta, prin fereastră, la ceruri. Nimeni nu înțelegea ce arăta acolo sus. O altă năzărire? Mama sărea de după sobă, lăsa fusul de tors pe cufărul dăruit cu zestre cândva, și striga la tata: „Mergi, Ioane, de te închină și aprinde candela la icoană!” Dar tata glumea cu mama și spunea că de câteva zile în zarzărul din fața casei noastre și-a făcut cuib o mierlă. Că pesemne, ea îi atrăsese atenția. Mai târziu am întrebat-o ce vedea ea acolo sus, pe cer. „Gândurile mele”, mi-a spus. Noaptea, înainte de a adormi mă tot gândeam la ceea ce numai ea „văzuse” și credeam că  dezlegasem iţele lor odată cu zorii. Din lăcașul memoriei se ivea, ca prin vis, Thetis, mama lui Ahile, care-i spunea: „Ce rău şi ce jale te-apasă,/ Spune şi nu-mi tăinui. Împlinit e din partea lui Zeus/ Tot ce-ai poftit înainte, când braţe ai-nălţat şi fierbinte/ Tu l-ai rugat”. Și visul îmi dezlega misterul. Vedeam un păr plin cu pere de aur la marginea unei câmpii cu spice de aur și păsări care ciuguleau boabe și ele din aur. Multă vreme am crezut că acel vis fusese toată copilăria mea. Nicidecum altceva. Visul acela revenea când și când. Era precum ploaia venită cu norii. Precum lacrima ce-mi scânteia ca raza pe colţul pleoapei.

   Nimeni până atunci nu mai văzuse o așa minune. Era ca şi cum cineva le furase numai lor luna şi soarele de pe cer. Mai târziu povestea repunerii lor pe boltă am găsit-o într-o carte. Și mi-am zis că o carte e ca şi o oglindă în care cauţi să ghiceşti fizionomia autorului. Iar cel care îi cerceta urmele pașilor, mi-am zis, era criticul. Și mi-am mai spus: criticul e un hăitaş! Goneşte, ţipă, se agită în luminiş, dar nu ucide. Poate că el doar apără o taină, dar o taină care se deschide şi se dezleagă, până la urmă. Ca și sub trăsnet, bolţile cerului. Am descoperit mai apoi, dincolo de casa noastră, câmpia. Și că după furtună și trăsnet tot grâul avea să fie trântit la pământ ca după un nor de păsări. Până şi paiele toate erau culcate la pământ de nebunele gadine cu clonţul de fier. Pusesem pândari lanului, în vise, zi şi noapte. Lăsasem poruncă să nu doarmă vreunul, să nu piardă strop sau mişcare a vântului, ori urmă şi semn că vulturii au să-mi ia spicele-n gheare. Și nici nu erau vremuri pentru vulturii zvelţi ce coborau dinspre soare ori dinspre zări zdrenţuite ca frunza codrului. Nici pentru mierla din copacul de la geam unde cânta ea fără încetare. Grija mea? Să se secere grâul. Ţineam la asta cu dinţii: „Să nu se scuture boabele!”

   I-am spus visul meu soră-mii. Dar după perdelele de la geam, ca și cea care se numise cândva Borivoje; şi Galaction o lăsase pe sărmana fată să moară de iubire, soră-mea a spus că acesta e un poem. Că  poemul gândit de mine are însă ochii neliniştitor de mari, trupul subţire, plete negre şi drepte. Mi-a părut rău că ea trecea drept un oarecare călător pe strada noastră, poemul meu. „Până într-o zi!...” îmi spuneam (în gând) și umblam, pe ascuns, în cuibul mierlei. Speram că voi găsi părul cu fructe de aur și va afla și ea adevărul cel mare. Dar mai știam că încercând să descifreze enigma Sfinxului, Oedip chiar pierde totul! Iar adevărului meu nu-i venise încă timpul. Și totuși: niciodată nu strică, nicicum, cineva să facă o nouă încercare.

 

 

[Tudor Cicu]

Valeria: „Să întrebăm doar un preot ori un zodier sau pe unul/Care-i de vise tălmaci, că și visele vin de la Zeus” (Homer: Iliada, C.I,v. 61-62) Dacă ar fi să aleg, l-aș prefera pe Vivaldi. E mai pe limba mea. Cu alte cuvinte să cânți pe limba ta, fie că nu poți scoate decât stupidul cu-cu, fie că ai fost înzestrat cu mirabila limbă a mierlei. 

[Tudor Cicu]

Nikol MerBreM, ce înțelepciune e aceea de a spune inimii să tacă? (rețin de la Paler). Dar uneori tăcerile de după fraze sunt cele mai adânci cugetări. Cu drag!

[Valeria Merca]

Mă gândeam la o muzică de relaxare pe care se poate lectura acest reușit prozopoem: eu am ales Mozart... 

Drag popasul.

[Nikol MerBreM]

Îmi plac cugetările pe care le pierdeți printre metafore!

[Tudor Cicu]

J' Arrive! (Îmi dați voie să vă zic așa, după semnătură) O narare poematică... sau o schiță cu accente mari, lirice. Toată stima! 

[Tudor Cicu]

Ana Câmpeanu: sigur... și eu aș fi spus la fel. Doar că poemul (căruia i-am adus un imn) avea nevoie de fratele său: prozopoemul. Proza n-aș fi scris-o printre atâtea vise încâlcite. Mă bucură popasul tău!

[Ana Cîmpeanu]

sincer, eu aș fi publicat asta la proză.Am citit cu interes.