Toamnele lăsate în trecut

[Corneliu Neagu]

Stau nemișcat în umbra răsfirată

sub falnicii copaci din luminiș,

treceai și tu pe-acolo câteodată –

văd pașii tăi pe iarba din podiș.

Apari, și-acum, la capăt de cărare,

când soarele coboară de pe cer,

iar umbrele-nserării cresc bizare

din scutul spart al unui lăncier. 

 

Pe foșnetul din frunzele uscate

plâng toamnele lăsate în trecut,

se-ntorc acum pe melodii uitate

în cornul strâmb al unui arnăut.

Își cerne vântul mantia subțire

prin frunzele uscate din copaci,

pârâul între maluri, scos din fire,

stă abătut, că ai ajuns, dar taci.

Tăcerea ta îmi pare nesfârșită,

cuvintele nespuse mă rănesc,

privirile, trecute ca prin sită,

la mijlocul cărării se-ntâlnesc.

Din întâlnirea lor neprevăzută,

străfulgerat de-o rază de mister,

simt toate amintirile cum pier,

iar umbra ta se face nevăzută.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[Corneliu Neagu]

Chris, onorat! Mulțumesc frumos!

[Chris]

frumos, citit cu placere...

[Corneliu Neagu]

Frumoasă continuare a poveștii, stimată colegă de condei Manuela Munteanu! Acolo unde există talent și inspirație poetică povestea poare fi dusă mai departe, spre bucuria celor care citesc și îndrăgesc poezia! Mi-ați adus o bucurie incomensurabilă, pentru care vă mulțumesc foarte mult!

[Manuela Munteanu]

Cercei din frunze-mi colorau urechea

Cu ruginiul pașilor pierduți în toamnă.  

Îmi căutam prin umbre reci perechea;

Nu m-a zărit, iar vântul mă îndeamnă

Să scormonesc prin limpezi amintiri

Răcoarea gurii, căldura din priviri.

Aveți versuri inspirationale. Trebuie doar să intru în povestea dumneavoastră. Și ce poveste!!! Fermecătoare!

[Corneliu Neagu]

Mulțumiri alese, dragă prietenă Floare, pentru popas, lectură și comentariu!