Tăcerea

[Stanescu Valentin]

 

 

                                                                                                                    A curs în calea mea Tăcere,

                                                                                                                    Cum în amurg tăcute cad

                                                                                                                    Frunzele ramurilor, grele

                                                                                                                   De lacrima făcută prag…

                                                                                                                            Mihaela Bălăceanu

 

Simt în calea mea tăcere, cum se-aşează, cum mă-ndeamnă

să trec lacrima în zâmbet, într-un chiot tot suspinul,

via în amurg visează rod bogat, asta înseamnă

că mai am de dus o vreme până să mă-mbete vinul...

 

Mai zăbovesc prin aşteptări sortând boabele cuvinte

pentru timpul ce coboară aprig, să mă vămuiască,

să-mi dau cota netrăită de viaţă mai-nainte

ca trăirea să m-atingă, pragul să îl depăşească...

 

Tăcerii-i dau boabele bune, cuvinte încolţite-n gând,

să le aşeze-n câmpul ei bucurie să răsară,

să văd lujerul puternic şi frunze de cuvânt urcând

 

peste timpul care piere şi care n-are simţire,

chiotul să înflorească, pe chip zâmbet să apară,

veşnicia să mă prindă sus în ţara de Iubire !

[Stanescu Valentin]

Chris, sunt bucuros de consecvenţa trecerii tale prin această pagină a mea. Tăcerea mea a rodit frumoasele cuvinte pe care mi le-ai dăruit. Să ne bucurăm de acest spaţiu de comunicare!

[Stanescu Valentin]

aDa, încet, încet simţim o revenire la viaţă după vremea unei ierni ciudate. Cum spuneam într-un răspuns dat mai înainte, această poezie este una pe care o ţin minte. Chiar acum când scriu aceste rânduri, la sute de kilometri de casă, simt dorul de poezie, de aceste împerecheri ale gândurilor celor de aici... Mă bucur că am semnal de internet dat de cineva de aici de pe telefon să pot comunica.

[Stanescu Valentin]

Doamnă Vasilisia, am întârziat cu răspunsul pentru comentariul Dumneavoastră, fiind în deplasare în vestul ţării într-o zonă fără semnal de internet, doar pe apucate... Am văzut că între timp au început să apară noi postări şi nume noi, un fapt ce aduce bucurie printre noi. Această gingaşă „tăcere” îmi apare în gând de multe ori, fiind printre puţinele poezii pe care le reţin. Majoritatea poeziilor rămân doar scrise nu şi intrate în memorie. După ce le scriu chiar mă mir că am scris aşa ceva. Dacă le deschid după un timp mai lung le recunosc!

[Stanescu Valentin]

Maria, din tăcere se nasc toate cuvintele... Ce seară minunată a fost cea în care am scris la primul condei aceste versuri! Mulţumesc pentru că ai aşezat în rama sufletului versurile mele!

[Chris]

o tacere care spune mult. frumos!

[Ada Nemescu]

să trec lacrima în zâmbet, într-un chiot tot suspinul,

via în amurg visează rod bogat, asta înseamnă

că mai am de dus o vreme până să mă-mbete vinul...

***

peste timpul care piere şi care n-are simţire,

chiotul să înflorească, pe chip zâmbet să apară,

veşnicia să mă prindă sus în ţara de Iubire !

Ce frumos! Totul, nu doar versurile citate!

Dor de viață, de primenire, cred că primăvara cu adierile ei a adus poftă de iubire.

aDa

[Vasilisia Lazăr]

O poezie frumoasă, toate poeziile dumneavoastră sunt trăite, se simte autenticul, chiar dacă multe au la bază un motto. A treia strofă schimbă ritmul. Versurile citate de fete mi-au plăcut și mie mult.

[Maria Mitea]

Valentine, Îvcep  în forță : ” 

Simt în calea mea tăcere, cum se-aşează, cum mă-ndeamnă

să trec lacrima în zâmbet, ”  - Un vers de pus în ramă ... 

[Stanescu Valentin]

Doamnă Gabriela, iată cum se îmbrăţişează cuvintele cele bune. Să ne oferim prilejuri pentru înaltele vibraţii ale cuvintelor sufletelor noastre. Cât de des îmi sting în seară stările stresante acumulate peste zi citind şi trăind sensurile directe sau induse de poeziile de aici! Mulţumesc pentru trecere şi zicere, aşa cum spun deseori.

[Gabriela Raucă]

„Simt în calea mea tăcere, cum se-aşează, cum mă-ndeamnă

să trec lacrima în zâmbet, într-un chiot tot suspinul,”

Îmi place ideea și o împărtășesc din toată inima. Am abordat și eu aceeași temă în multe dintre poeziile mele și de aceea înțeleg foarte bine acest punct de vedere. Mie îmi place foarte mult această poezie, sensibilă și plecată din suflet către suflete. Am citit cu drag.