Stivuitorii de umbre

[chindea maria elena]

ne sare timpul din picioare
prea largă e căputa
antecamera inimii înșiră pe sfoară pustiul
tranșeele prea dese ne strică festinul
între bordură și mlaștina privirii
luăm cu asalt cuptorul
perpelim zeloși pe toate părțile jivinele ascunse
sfârâie viziunea în noapte
dacă ne ia amprenta

ne ocolește firul de iarbă când privim siderați
golul genunii

nimic nu ne-ncape mândria
deși totu-i prea mare
esența mult prea măruntă țipă din toți rărunchii
„defrișați pădurile de hârci
care alungă somnul”

bizar ne hăcuim îngerii la grămadă
scormonim în gunoaie
ne dăm o palmă peste frunte iluminați de umbră
îndesăm tâmpla-n coroană mai bine
zdrobim sudalme în colțul buzei
prostimea asta hilară ne calcă pe bătătură

încrâncenați ordonăm universuri și galaxii fără număr
n-avem timp să gândim la ce suntem
să visăm
să iubim
doar gonim de-a lungul lat
al geniului mistuitor

strivim glezne gambe genunchi hăituiți tot ce trece
peste firul roșu deșirat de coastele noastre
războinici imberbi aruncăm anatema
profețind apocalipsa florii de păpădie și-a vântului de miază-zi

suntem setea aprig flambată în rotundul gurii

sângerează timpul din parcare
noi nicăieri
doar genunea respiră agonii de estradă

într-un târziu scăpat de secure ne găsește vremea orbilor
măcelărim cu sârg picioare de toate formele
zăvorâți în statui

ce vrajă să ne treacă drumul
oare cine știe

 

[chindea maria elena]

Mulțumesc Grig de rezonanță! Zodie de foc, sunt un seismograf receptiv la urletul lumii, lacrima ei mă arde, și încerc să fiu purtătorul de cuvânt al durerilor ei cât mai fidel, atât cât îmi permite stropul de har! Grație!

[chindea maria elena]

Chris, tu mă ști de mai mulți ani. Se mai întâmplă și senin în lumea mea, deși aici nu prea este, iar cutremurele pot fi și adâncime, mai greu sesizabile, nu numai de suprafață! Oricum, tu știi că pe fruntea mea scrie rebel - îmi asum rolul chiar și bombardamentul cu ouă stricate sau altfel de ghiulele! :) Eu zic că e nevoie și de răzvrătiți ca mine, să ne scoată din faza de somnolență acută! Mulțam pentru scanare!

[chindea maria elena]

Mulțumesc pentru analiză, draga mea. Încerc să răspund îndoielilor tale. Ști Lisia, am convingerea că nimic din ceea ce face omul nu se irosește.  Noi suntem în primul rând (chiar de nu conștientizăm, sau nu „palpăm”) energie.  Poate că cei care au puterea legislativă și socială, nu citesc spusele noastre aici. Sau dacă citesc nu-i interesează. Dar cuvântul este ENERGIE, este DUMNEZEU, și energia emanată de cuvintele acestea merg și    construiesc ceea ce e de construit, o lume văzătoare, o lume care nu acceptă bovin toate porcăriile de le fac torționarii lumii. Cred că pandemia ne-a învățat măcar atâta: că absolut toți au puterea de-a opri avalanșele beznei. Prin puterea cuvântului noi, cei mulți dar fără putere politică - am stricat planurile mârșave de exterminare în masă ale potentaților lumii. Românul are o vorbă înțeleaptă: „buturuga mică...”. Eu am încredere în umanitate. Și arma poetului de-a se opune distrugerii este harul lui! Deci scrieți dragii mei, asumați-vă puterea uriașă a cuvântului, îndumnezeirea lui!

[Grig Salvan]

Trăim într-o lume agresivă, asta se simte din toată respirația textului, iar agresivitatea lumii în care trăim o sporim și noi cu propria violență:

„luăm cu asalt cuptorul
perpelim zeloși pe toate părțile jivinele ascunse”

„ne hăcuim îngerii”

„strivim glezne gambe genunchi”

„măcelărim cu sârg picioare de toate formele”

Dramatic text, cu mesaj etic purificator, „katharsis” cum era la tragicii antici.

[Chris]

ma bucur sa va (re)citesc! imi amintesc ca am citit la dv. un text  ce mi-a indus imaginea unei picturi abstracte si foarte colorate, dar culorile erau inchise si sclipeau lumini din loc in loc, asemeni unor geme care stralucesc cand sunt atinse de lumina. asa incat textul acesta mi se pare "cuminte":) poate datorita mesajului, dar regasesc aceeasi forma puternic metaforizata.

[Vasilisia Lazăr]

Corect este anticamera și nu antecamera, deși nu am înțeles logica.

Remarc:

nimic nu ne-ncape mândria
deși totu-i prea mare
esența mult prea măruntă țipă din toți rărunchii

bizar ne hăcuim îngerii la grămadă
scormonim în gunoaie
ne dăm o palmă peste frunte iluminați de umbră
îndesăm tâmpla-n coroană mai bine
zdrobim sudalme în colțul buzei
prostimea asta hilară ne calcă pe bătătură

încrâncenați ordonăm universuri și galaxii fără număr
n-avem timp să gândim la ce suntem
să visăm
să iubim
doar gonim de-a lungul lat
al geniului mistuitor

În inima omului mândru nu mai e loc pentru nimeni, însă „mândria merge înaintea pieirii şi trufia merge înaintea căderii”. De aici pornesc multe alte rele.

sângerează timpul din parcare
noi nicăieri

Da, din păcate...

Ca de obicei, un poem puternic metaforizat, cu un mesaj precum un semnal de alarmă. Dar oare cei vizați au ochi să vadă și urechi să audă? Mă îndoiesc!

Mi-a plăcut!

[chindea maria elena]

Mulțumesc Amanda de analiză! Îmi tot bântuie conștiența niște versuri citite în adolescență (nu știu cui aparțin) „când între patru pereți și-ntuneric tu pe tine te dori” - și simt că trebuie atâtea exorcizări ca să putem îmbrățișa sufletul nostru de lumină, încât câteodată timpul devine lax, ne strânge infinitul lui. Avem puteri urieșești și fragilitatea ne e armură și rană deopotrivă.

Mulțumesc de vibrație!

[Amanda Spulber]

Frumos oximoron: iluminați de umbră. E interesantă și imaginea timpului nepotrivit fiindcă e prea larg. Iar paradoxul devine clar în următoarele versuri:

nimic nu ne-ncape mândria
deși totu-i prea mare

Se simte zbaterea, se simte neputința, precum și claustrofobia, din nou imaginea unui spațiu prea larg care totuși închide precum o statuie. Întreg discursul poetic are un ritm aprig, tristețe amestecată cu revoltă și, fiindcă tot am întâlnit ideea în poezia pe care am comentat-o anterior, exorcizare.

[chindea maria elena]

Foarte mulțumesc de receptare a mesajului și de vibrarea cu arsurile mele Alexandru. Suntem oameni ai timpului nostru, nu putem trăi în bula roz bombon a idealurilor, oricât de urâte ar fi unele aspecte ale acestor vremuri aprige!

[chindea maria elena]

Câteodată Gabriel mă simt ca pe o planetă străină! Atâta sfâșiere și ură mă dor atât de tare că nu înțeleg cum mai putem zâmbi, râde, respira. Cum de nu ne-nghite fiara din noi! Dar lumina... și iubirea... ne recuperează din smârcuri... Mulțumesc de rezonanță.