Singurătatea

[ovidiu]

ca o cămașă pătată găsită la ghena

de la marginea pădurii de cuvinte,

se agață de piele și nu te mai lasă.

Sunt emoțiile triste, balene ucigașe

ce mușcă din liniștea ta,

ascunse într-un submarin cu radare obosite

rătăcind prin adâncimi care nu se mai leagă

de niciun țărm.

Nu lasă copilăriei bucuria,

fură amurgul din pomii nepolenizați,

iar fluturii albaștri se ascund în palmele tale

ca să păstreze taina sărutului de primăvară,

o taină care încă respiră.

Vin umbrele cu cheia de gât,

târând după ele ecouri de curți uitate,

asemeni unor limbi de vită atârnate în sunet de talangă,

grele, nefirești, dar imposibil de ignorat.

în toată această dezordine,

rămâne un fir subțire de lumină,

o promisiune că pădurea de cuvinte

își va regăsi într-o zi rădăcinile

pentru a înflori din nou în tine.

[Vasilisia Lazăr]

Ovidiu, tu chiar nu înțelegi că regula e să nu depășești 3 poeme pe pagina de start? Eu atât de greu de priceput? Cum de toți membrii au înțeles și tu nu? Eu chiar trebuie să stau să urmăresc mereu și să șterg? Te rog să respecți Regulamentul, altfel sancționăm! Decât ai posta continuu, mai bine ai răspunde celor care-ți comentează. Eu un gest de bun-simț. Sau ai comentat și textele altora. E o dovadă de respect.

[Grig Salvan]

Un mic eseu despre singurătate țesut în versurile unui text liric, melancolic și optimist totodată.

[Costel Zăgan]

Poezia deja înflorește.