Să-mi sângereze zorii...

[Gabriel Cristea]

O ceață densă vălurea vărsarea,
de parcă munți de cretă creșteau necontenit;
ocean de așteptare mi-era timpul
curgând pâclos prin venele de fluviu,
iar plajele pustii, cu cioate slute, - loc de murit.

,,De ce nu răsare, de ce nu răsare?'',
îmi șopteau temători arbuști de nisip.
,,E sfârșitul de toamnă sau poate al lumii?'',
mă-nghioldeau rămuroși, să le zic.
Iar eu tăceam plutind pe gândurile mele,
ce bântuiau prin neguri ne-ncetat și
așteptam, tot așteptam ca un damnat,
să-mi intre soarele până-n prăsele,
să-mi sângereze zorii - de-atâta revărsat.

[Sofia Sincă]

Superb! Mi-a fost dor de poeziile tale.

O toamnă vrăjită de versurile tale, de metafore calde, dulci-amărui, o poezie plină de sensibilitate. O versificație în vers liber, unde nimic nu e de prisos, totul este așezat într-o armonie fantastică.

arbuști de nisip.- ce frumos! Poate așa se numesc, dar au și altă conotație, cel puțin pentru mine.

Felicitări!

Sofi

[Valeria Merca]

E toamnă. Toamnă în suflet, toamnă peste tot! Lirismul străbate vers cu vers.

Demn de reținut acest final:

„să-mi intre soarele până-n prăsele,
să-mi sângereze zorii - de-atâta revărsat.”

[Gabriel Cristea]

Mihaela, îmi place soarele, precum dracului smoala! :)) Mersi pentru apreciere!

[Gabriel Cristea]

Mersi, Adina Speranța!

[Mihaela Suciu]

O, Gabriele, ai lipsă de vitamina D? Adu-i la mine să le tai venele! :)

[Adina Speranta]

Dacă titlul ar fi fost ”să-mi sângere zorii” ... ce răsărit! :) 

Cu drag!