Prin ochiuri calcaroase, rupestru lăcrimând

[gabriel cristea]

Creștea cetatea naltă și cucerea pădurea,
în timp ce vântul falnic rămase fără rost...
Coloșii cibernetici cutreierau de-aiurea
și mursecau din păsări, săpându-și avanpost. 

 

Trecuseră milenii de-a frunzelor uitare,
câmpiile de-aramă în zori se răsculau;
Însângerate creste pavau abis de mare,
cerșindu-și ascuțimea din fierăstraie sau 

din roșii piramide ce nălucesc murinde
pe bolta virtuală, croită din titan.
O lume recesivă metropole-și întinde
la polii fără gheață, sub norii de metan.

Murea pădurea verde odată cu ozonul,
în timp ce fiara stearpă trăia pe sub pământ;
Și-albastre stalactite își contemplau bizonul
prin ochiuri calcaroase, rupestru lăcrimând.

[Mihaela Suciu]

,,Somnul rațiunii naşte...''

O realitate tristă, există şi speranță. Frumoase versuri!

[Sofia Sincă]

Întotdeauna reușești prin cuvinte meșteșugite să redai ideea ce dorești a fi propagată.

Aici, tema poeziei - fenomenul de poluare, cel ce ne va distruge, ideea transformării pământului ce ne-a dat viață, într-o veșnicie stearpă, lăcrimândă - cum spui în vers.

O temă șlefuită cu eleganță și talent poetic, cu realitate și sensibilitate emotivă.

Deosebit de frumos,

Sofi