poemul pâinii

[petrut dan]

Și mi-am zis: ce-ar putea-nlocui o femeie?
Poate doar un aluat frământat pentru pâine.
Aș zidi un cuptor, aș cerși o scânteie
orișicui mi-ar lăsa împrumut până mâine.

Mi-ar plăcea să-i frământ sânii umezi. Cât oare?
Cât sunt case în sat, cât e cerul de 'naltul
îmi va ține de dor și de-un gând orișicare,
la crăpatul de zori, să nu plece cu altul

i-am ascuns chiar și vâsc, din cel tânăr, sub pernă
ca-n Ajun, când aștepți pe-nserat ursitoare,
să-i menească frumos 'cea iubire eternă,
potrivită de grâu, potrivită de sare.

I-am cătat prin odăi un vas nou, fără patimi,
să nu stea la dospit nici prea mult, nici chircită.
Îi spuneam vorbe mari, cu speranțe și lacrimi.
O pierdeam din priviri, ca pe-o vie muncită.

In zadar căutam, deschizând câte-o carte
să mai văd să citesc, să-mi explice bătrânii
cum se-nvață-a iubi, cum se dă, cum se-mparte,
dar răspuns n-am găsit. Se certau câte unii

c-ar fi blândă așa, cum să spun, se-mplinește
când cei doi pentru ea își promit c-or să fie
doar un trup și un gând, căci așa izbândește,
tot mi-am zis să nu-i cred. Dacă mint, cine știe

cum și-ar face de cap, cum s-ar da pentru altul?
Ori, mai crezi, i-ar părea că-i mai bine năucă
să se lase la toți cât îi cerul de-'naltul...
Nu-i poți face nimic dacă-i vine de ducă!

Și am zis: cum ar fi să iubesc o femeie
care-mi dă peste mâini ca maiaua de pâine
împlinită la trup de la prima scânteie
Nepăsare mi-ar fi lumea toată... de mâine!