memorie de fum și ceață

[Dulmin Aurel]

  

   

   Plutesc în derivă printre imagini estompate, imaginile unor amintiri pe jumătate îngropate în uitare. Mă simt copleșit, pierdut la granița neclară dintre trecut și prezent, unde amintirile par să se dizolve ca un fum. Brusc amintirile devin fluide, reflexii pe suprafața apei. Vîslesc prin umezeală, printr-o pânză de ceață ce mă copleșește cu densitatea ei. Un murmur ce vine din adâncuri acompaniază cântecul amintirilor care prind contur. Apa grea, vîscoasă, se despică la fiecare mișcare a văslelor, lăsând în urmă dâre de lumină palidă. Cu fiecare mișcare a vâslelor, din adâncuri se ridică fragmente de imagini pierdute în cufărul memoriei. Și te văd venind din adâncuri. Palidă cu părul despletit. Zâmbești cu brațele întinse. Te înalți și intri în prezentul meu.

Este inabordabilă, o frumusețe superioară venită din ireal. Nu suntem făcuți pentru ea. Este dintr-o altă lume.

Nu are decât trei zile de când a apărut în clasa noastră și a reușit să ne subjuge cu frumusețea ei. Nu vorbește aproape deloc. Este magnifică în tăcerea ei. Odată sau de două ori am auzit-o vorbind. Avea un glas cristalin ce-ți încânta auzul; te trimitea în divin.

S-a așezat în ultima bancă, singura liberă, de pe acel rând. Lângă fereastră.

Lumina soarelui de mai, ce pătrundea prin fereastră, o căuta dinadins pentru a-i accentua frumusețea. Era înconjurată de o aură divină de chihlimbar. O ființă nepământeană rătăcită printre noi.

O urmăream cu coada ochiului. Stăteam în ultima bancă pe rândul de la ușă. Între noi, o bancă liberă. O vedeam. Nu-mi puteam dezlipi privirea de la ea. O urmăream deseori cum își deschide caietele cu o eleganță de o finețe deosebită, parcă studiată. Când îi auzeam numele strigat de profesor, tresăream. Întreaga clasă își ținea răsuflarea. Eram atenți la ea, la glasul ei, la răspunsul ei, ce părea că vine dintr-o altă lume. Întotdeauna răspunsurile ei erau precise și corecte. Nu existau rețineri. Glasul ei cristalin curgea lin și sigur peste capetele noastre, peste liniștea de mormânt ce se așternea în clasă.

Am încercat de câteva ori să intru în vorbă cu ea. Mi-a vorbit calm, absentă la discuția pe care o doream cât mai lungă. Avea un stil al ei care te făcea să te simți aiurea, inutil.

Eram condamnat să fiu spectatorul propriei mele admirații.

„Dacă o iubeam? Puțin spus. O idolatrizam”, ca să-l copiez pe Ștefan Ghiorghidiu din „Ultima noapte de dragoste și întâia noapte de război”.

Pentru prima oară mă simțeam depășit. Am încercat să-i caut cusururi. Îmi spuneam că este o fată obișnuită, cu nimic deosebit față de colegele ei. Degeaba.

Sunt un timid irecuperabil când vine vorba de ea. Când îmi vorbește, mă pierd cu totul. Mă fâstâcesc. Nu pot nici măcar să o privesc. Simt cum îmi iau foc obrajii. Sunt rare și dureroase aceste momente. Vreau să le evit, dar nu reușesc. Ceva, ca un magnet, mă atrage spre ea.

Odată, la început, pentru câteva clipe, privirile noastre s-au întâlnit. Nu a fost o privire disprețuitoare, ci una încărcată de o singurătate adâncă aproape dureroasă. Atunci mi-am dat seama că între noi există un zid ce nu putea fi escaladat. Un zid construit din teamă, teama de a nu fi la înălțimea ei.

Este înconjurată de mister. Fața-i este impenetrabilă. Expresiile reci de pe chipul ei te duc cu gândul la o mașinărie umană. Nu, nu am nicio șansă. Mai bine îmi văd de viața mea. Nu văd de ce mi-aș complica-o. Și cu ce? Cu o ființă ce trece dincolo de limitele normalului.

Zilele trec una după alta. Misterul din jurul ei se adâncește tot mai mult. Îmi puneam mari speranțe în banchetul de sfârșit de liceu. Urmau examenele. Slabe speranțe că voi putea să intru în vorbă cu ea. Încă îi simt privirea pe care mi-a aruncat-o cînd în disperarea mea am încercat să-i atrag atenția.

Într-una din zilele de sfârșit de an i-am strecurat în bancă un bilețel.

„Pur și simplu te iubesc și nu pot face nimic în privința asta”. Așa suna bilețelul. L-a citit. Pentru o clipă a întors privirea spre mine. O privire caldă de acceptare. Brusc s-a schimbat. A revenit la privirea ei rece și tăioasă. Toate speranțele mi s-au spulberat.. Am simțit în mine un puternic sentiment de gol și de respingere.

Nu a venit la banchet. La examene am văzut-o fugitiv. La fiecare materie examinată a ieșit prima din clasă. Nicio șansă nu am mai avut să o găsesc. A dispărut din oraș. Din câte am înțeles, a intrat la drept printre primii. Anii au trecut și imaginea ei a dispărut încet încet din noianul de amintiri.

Sunt singur în camera mea de hotel. Tocmai am pus pe picioare o afacere ce părea sortită eșecului. Urmează să mă întâlnesc cu viitorul meu partener pentru a stabili ce și cum. Mai avem de pus la punct niște hărtii și gata. Niște semnături.

Intru în firmă. O firmă de avocatură. În cabinet mai mulți avocați comentează ceva. Nu dau importanță. Îl caut cu privirea pe cel cu care urma să mă întâlnesc. Nu-l văd. Se apropie o doamnă.

- Domnul, și îmi spune pe nume, îl reprezint pe Radu Zamfir. Vă rog să semnați aici, îmi spune, întinzându-mi niște coli tipărite.

O privesc mai atent. Mi se pare cunoscută. Are o privire rece, goală, lipsită de orice sentiment. Este seacă în vorbire. Semnez ceea ce este de semnat și vreau să plec. Ceva mă reține totuși. O privesc cum strânge hârtiile semnate și le pune în servieta ei. Pleacă fără să mă privească. Pe masă a rămas uitată o hârtiuță. Mă reped să o iau.

- Doamnă, ați uitat ceva, îi spun din urmă, ținând hârtiuța în mâna întinsă spre ea.

- Este a ta, îmi spune, privindu-mă într-un fel aparte și se depărteză.

Parcă m-a fulgerat privirea ei. Mă uit la foaie. O coală dintr-un caiet de matematică. Tremur. Citesc și tremur.

„Pur și simplu te iubesc și nu pot face nimic în privința asta”, mai jos, un scris mărunt caligrafic. „Și eu, dar soarta ne este potrivnică. Poate într-o altă viață drumurile noastre se vor întâlni. Te iubesc.” Privirea mi se încețoșează și izbucnesc în plâns. După atâta timp, încă mai există acel bilețel.

Nici în ziua de azi nu am aflat misterul ei, misterul care o înconjura.

Și vâslesc în continuare prin umezeală, printr-o pânză de ceață ce mă copleșește cu densitatea ei.Un murmur ce vine din adâncuri acompaniază cântecul amintirilor care prind contur. Apa grea, vîscoasă, se despică la fiecare mișcare a văslelor, lăsând în urmă dâre de lumină palidă. Cu fiecare mișcare a vâslelor, din adâncuri se ridică fragmente de imagini pierdute în cufărul memoriei. Și… mă pierd printre ele.

[Chris]

o alta viziune asupra iubirii. citit cu placere,