Nu

[Petre Ioan Crețu]

nu din întâmplare se scurge lumina
încet încet din ochi și
nu degeaba în mine arde un rug
întunecat și rău
sunt om înspăimântat somn alb
nu din viciu crește neputința în mine nu
nimic nu se mai revoltă în trup în suflet numele meu
uf, sufletu-mi corupt de rugăciune instinct divin
instinct proscris
nu mai rodesc sunt sterp ucis
de timp

în fiecare dimineață
ne întoarcem ca pe ceas
unul pe altul
pasul de mult nu ne mai este dans
ne răzvrătim în parc ceva mai mult de-o oră
apoi ne închidem iar în noi
și continuăm să murim de unde am rămas

ochii tăi iubito de lună umeziți
plini de mister de tainice vini
și genele-ți lungi bătând ca niște aripi
cum strălucesc spre răsărit
luceferi triști luceferi triști

mai știi cum dormeam în mlaștini
și sângeram apusul înspre casă
și cum fulgerau morții din pământul astru
și urletul cumplit cum se căsca sihastru
cât mai adânc cât mai adânc măiastru

[Petre Ioan Crețu]

Mulțumesc mult  J' Arrive! pentru lectură și comm.

Mulțumesc mult  Nikol pentru aprecieri.

Mulțumesc mult Ana Ardeleanu pentru trecere și semn.

Mulțam Sofia pentru tot. Ți-am mai spus, de multe ori frumusețea comentariului tă depășește frumusețea poemului meu. :))

Mulțam  Ioane pentru observații, dinou am modificat așa cum ai zis, dar iar rămâne, are și sensul de iarăși. Cât despre iubită... cum spunea și sf Pavel „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.

Mulțumesc mult   Vasilisia pentru citare și apreciere.

Mulțam  Gina.

Mulțămesc Valeria pentru... admirație. :)

[Valeria Merca]

...

apoi ne închidem iar în noi
și continuăm să murim de unde am rămas...  - e doar o frântură din tristețea care domină poemul.

Am citit cu admirație

[gina zaharia]

Da! Poezie!

[Vasilisia Lazăr]

în fiecare dimineață
ne întoarcem ca pe ceas
unul pe altul
pasul demult nu ne mai este dans
ne răzvrătim în parc ceva mai mult de-o oră
apoi ne închidem iar în noi
și continuăm să murim de unde am rămas

nu mai rodesc sunt sterp ucis 
de timp

Oooo, ba daaaa! Rodiți POEZIE.

FRUMOS!

[Ion Lazăr da Coza]

s2, v4: demult > de mult (timp); (demult=odinioară)

s2, v6: iar > iarăși

Prezență constantă a iubitei, chiar dacă dormeam în mlaștini. 

da Coza

[Sofia Sincă]

Confesiune tristă, deprimantă adresată timpului și transformărilor lui ucigătoare. Poetul și-a ales elemente profunde dar cutremurătoare, prelungește senzația de apăsare prin amintiri întunecate, însingurate, dar vibrante. Simboluri ale frământărilor neostoite ale vieții.

Un poem curat, mult impresionant.

Admirație totală,

Sofi

[Ana Ardeleanu]

Un scris temeinic, ca-ntotdeauna...

[Nikol MerBreM]

"continuăm să murim de unde am rămas", eu n-am citit vreodată ceva mai trist! Citind, mă rugam, "Pune, Doamne, lumina înapoi în ochi!" Şi apoi m-am speriat. Dacă nu ştiu ce cer?! Aşa se naște poezia dumneavoastră, "sângerând apusul înspre casă"!
Cu drag,
Nikol