un câmp uscat
un drum prăfuit
și-n depărtare Olimpul
un fast imaginar agățat de o stâncă
privirile ațintite spre înalt
au răpit oamenilor voința
urlă un lup, un câine
sau o femeie
nu contează e totuna
aceeași nevoie aceeași durere
aceeași disperare
în gara unde nu vine nimeni
pereții sunt surzi de atâta așteptare
legile singurătății se șterg încet
acoperite de praful anilor
așteaptă așteaptă
îți spui
cineva o să înțeleagă
dar narcis nu mai este
(oricum nu știa să citească)
el doar privea
prea mult privea
caută zidul
sprijină-te de el
așază-te ca un prunc
în pântecul ocrotitor al mamei
și așteaptă
cineva o să înțeleagă
poate chiar molia aceasta
care mă privește
cu ochii lui Paler
Adina V.
27.11.2017
Adaugă un comentariu
Am ochii de molie, rezonând cu mesajul :)!
Drag,
Nikol
Mulțumesc, doamnă Sofia, pentru apreciere...da, am să scot virgulele rătăcite.
Mulțumesc deasemeni, Vasilisia, Ion da Coza, Valeria Merca , Mihaela Popa și tuturor celor care au apreciat postarea :) Cu drag!
Un poem legat, cu imagini emoționante.
drag popasul,
O poezie cursivă, seducătoare prin imagini și idei.
da Coza
scriere viguroasă, admirație!
Copacii izolaţi, dacă reuşesc să crească, ajung viguroşi. :) Sensibil!
Interesant și frumos. Legile timpului și ale vieții, ale dramelor, ale singurătăților, frumos încrustate în poem. Puțin mister, puțină filosofie și lirism cât este nevoie.
Ar fi bine să scoți și cele două virgule rătăcite prin poem.
Am citit cu deosebită plăcere,
Sofi
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE