morișca

[petrut dan]

undeva la dreapta se învârtea roata din hârtie
pusă de muma să alunge satanele
în direcția vântului

oamenii intrau cu sfială pe uliță,
scuturau praful de pe pantofi și închinau pentru miri,
cineva de obicei o copilă punea căldarea s-o umple cu bani,
din cei ai țiganilor,

nașul oprea lumea în drum, rupea turta peste pragul
imaginat de vârful bastonului cu măciulie de fier și apoi puteau să se-mbete,
moartea, în alb, îmi mângâia părul, îmi dădea să beau ciocolată

caldă
ciocârlia ducea către cer părerea de rău a mulțimii,
iar ea
șoptea duios, privindu-mă cum numai mama o făcea
înainte să mă lase în curtea spitalului:
nu mâine, azi ...

 

 

 

 

[Mihai Katin]

oamenii intrau cu sfială pe uliță,
scuturau praful de pe pantofi și închinau pentru miri,
cineva de obicei o copilă punea căldarea s-o umple cu bani,
din cei ai țiganilor,   ce  magica  puterea unor  cuvinte  de  a derula  viata  in  vartejul  miraculos  al   poemului  ce  ne  inalta   ratiunea  ca  pe un zmeu  sa vada cum:

moartea, în alb, îmi mângâia părul, îmi dădea să beau ciocolată

caldă

[Tudor Cicu]

Cuvintele au putere magică atunci când trec prin porţile hotarului tău. O astfel de morișcă am întâlnit pusă la streașina unei case și am întrebat de ce tocmai acolo? Mi s-a explicat, mai apoi, că acesta e obiceiul când se însoţeşte pe ultimul drum un cavaler rămas tomnatic, adică necăsătorit. Viața lui încă zbârnâie ca o morișcă: ca „ciocârlia” să ducă spre cer „părerea de rău a mulțimii”. Poemul clipei respective (dar numai privit așa, în această perspectivă) devine deci un median, o poartă către altceva. „Şi iată şi/ cheia în care murmurul meu nu uită/ muzica s-aducă la zi din zigzag” – scria Gh. Ene (un poet buzoian, adept al textualismului). Simţi cu aceste cuvinte (spuse de el) cât de dincolo, deodată, trecem și noi poarta poemului într-o irealitate doar bănuită. Și cum le treci pragul, cum se închid după tine cuvintele, pentru a-ţi subordona închipuirile şi poate chiar raţiunea de a gândi, pentru că „te prind acolo”. Ca şi cum viaţa, e o carte care nu ţi se deschide la timp. Poem cu trimiteri, interesant!

[Monica Pester]

Omagiu mamei . . .

Impresionant, Poete !

[Maria Mitea]

Da, un poem care te atrage în adâncuri, .... obiceiurile sacre, .. morișca, mi-o aduc aminte.

Făceam și noi moriști ca cea de sus. Rupeam hârtia cu mânile , apoi împătuream colțurile pe o crenguță și dăi la fugă . Făceam asta în zilele și cu puțin vânt, era și și un fel de concurs cu surorile, copii din mahală, la cine se învârte mai repede și nu se rupe ... 

”oamenii intrau cu sfială pe uliță,”  - acest vers este de milioane, ce păcat că noi oamenii de azi am pierdut sfiala, această trăire mult mai omenească decât; fala, băgatul în seama, sățoșenia, trufia ...