Mirosea vântul a oală de lut... (repostare)

[gabriel cristea]

Mirosea vântul a oală de lut, străveche,
cu grâne pietrificate, purtând sufletul
neamului meu albastru de Săpânța.
Înlăuntru, laolaltă, se odihneau în ciolane
năpasta și fericirea,
jocul de-a moartea și nemurirea
cu pene de păun la pălărie
și cocoși pintenați, înfipți hăăăt,
pe culmea casei soarelui-răsare,
pentru a-nvârti lumea cu fundu-n sus.
,,Ce faceți, mă, nebunelor, aci?'',
întrebai râzând ca un nărod.
,,Da... tu ce-ți bagi capu' în treburile istoriei?'',
zise năpasta încruntată.
,,Lasă-l soro-n pace, nu vezi c-aleargă pe câmpii!'',
spuse fericirea, făcându-mi cu ochiul
și împingându-mi fruntea afară din oală.

Se-auzeau din străfunduri
venind care cu boi și voinici călcând
apăsat peste câmp, cu pluguri în spate.
Cântau fericiți, c-au scăpat din război,
de se-nfiorau Porțile Iadului de-atâta viață.
Se-nfiora și brazda, asemeni unui sfânt
văzând cum grâne se-nalțau până la cer,
de se-nspicau prin ele toți bunii noștri, din pământ...

[gabriel cristea]

Mulțumesc, doamnă Amanda Spulber! Observațiile fuseră îndreptățite. :) Mă amuzai și eu o țâră! 😅

[Amanda Spulber]

Îmi place mult, mult perfectul simplu în poezie. Mi-a furat un zâmbet. :)

Aici typo: ați omis un "l".

"Înlăuntru, laolată, se odihneau în ciolane"

Aici nu sunt sigură. Unii spun că ar fi cacofonie. Nu o voi evidenția, dar cred că se observă la ce mă refer. Poate ar suna mai bine "și capul mi-l împinse afară din oală"? Deși parcă nu... Sau poate altă variantă?

"și împingându-mi capul afară din oală."

[gabriel cristea]

Doamnă Ada Nemescu, ,,sângele apă nu se face"! Mulțumiri! 

[gabriel cristea]

Mulțumim, Vasilisia, acelora care puseră brazdă pe brazdă, pentru ca noi  să putem scrie versuri. Dacă piere rădăcina, piere și poemul.

[Ada Nemescu]

Un poem ce-mi dă fiori pe șira spinării.

Mă simt mai înaltă, mai dreaptă, poemul mustește de patriotism.

aDa

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Vasilisia! Brazda-i baza. :)  Noapte frumoasă! 

[Vasilisia Lazăr]

Ce imagini ai putut crea, Gabi! Da, fiecare bucățică de lut poartă în el o poveste sau chiar mai multe. Mi-a venit în minte un alt catren al lui Omar Khayyam, după ce, ani în șir, m-a fascinat „Ulciorul”.

O, vrăjitor, ia un ulcior și-o cupă,
Să stăm pe malul râului, făr-a vorbi!
Adolescent frumos, văd deja-n tine
Ulciorul ce-ntr-o zi vei deveni!

Ce mult m-au impresionat în poemul tău aceste versuri!

Se-auzeau din străfunduri
venind care cu boi și voinici călcând
apăsat peste câmp, cu pluguri în spate.
Cântau fericiți, c-au scăpat din război,
de se-nfiorau Porțile Iadului de-atâta viață.

De fapt, totul. Alergatul de „nebun” pe câmpii e și benefic. :)

Te felicit din inimă!