Frumoasa din Loulan*

[gabriel cristea]

Vegheată pare lumea de un timp

pietrificat în liniștea din aer;

Aripa nesfârșirii își întind

dragoni aducători de ploaie. 

Taklimakanu*,-n vaste depărtări, 

își descompune trena fluturândă

sub soarele deșertic și-arzător. 

Nisipuri se târăsc ca să ascută

șerpuitoare linii de contur. 

Un oblic ochi privește periferic

și-ascultă zbuciumul de cai uiguri*;

Pe-o creastă din Altai*, cu glas teluric, 

se-aude-un clinchet surd, bătând arar 

- clopotnița de vânt răsuflă-a moarte!

Dintr-un versant, bazaltul vertical 

peste Tarim* răsfiră umbre nalte. 

Visarea ei se lasă ca un văl

pe amintiri din  nordul Mării Negre;

Și parcă-n gând se zbate un izvor, 

și păru-i castaniu e zbor de pleve. 

Se face că-i pe câmpul aromind, 

femeia dintre lumi încă visează 

- un chip firav ce-n soare s-a călit

de mii de ani, cu șoimii stând de strajă. 

Din Cucuteni s-a  pogorât pe zori

și a migrat spre lumi orientale, 

cu tribul ei făuritor de bronz, 

cum stele răcoroase și hoinare, 

cărări devin  nevolnicilor bonzi.*

În Xinjiang* mijește-un soare roz 

și parcă simt ascunsa ei făptură;

Își scaldă sânii-n spicele de orz, 

iar gura însetează de-altă gură… 

Doinește-a dor Frumoasa din Loulan, 

precum o păpădie ce respiră, 

purtând un coș de mlajă, suveran, 

pe șoldu-i unduios ca o reptilă! 

Dar graiul ei îmi pare cunoscut;

Îl știu vorbi demult, cu ochiul minții, 

din vechile ceramici și din vânt, 

din calcarul ce-ascunde trilobiții*. 

Mă-ndrept spre ea cu pasul șovăind

de-această regăsire transhumantă; 

Și-mbrățișez doar pulberea de-argint… 

În visul meu, Morgana îmi dă roată

prin lanu-amăgitor - Ce asfințit!... 

Notă*

Frumoasa din Loulan - reprezintă numele dat unei mumii, după denumirea unui regat antic, situat pe Drumul Mătăsii, locul unde a fost descoperită de arheologi.  Femeia, cu trăsături caucaziene, a decedat în urmă cu 4000 de ani, la vârsta de aproximativ 40 de ani şi a fost îngropată, având alături un coş din nuiele, cu cereale. În Bazinul Tarim au fost descoperite mii de astfel de mumii ce prezintă trăsături caucaziene și un port specific zonei Mării Negre. Această femeie are părul roşu şi poartă un fel de haină de pânză de tartan, specifică Epocii Neolitice, purtată de popoarele indo-europene din Nordul Mării Negre. Ceramica descoperită în această zonă a Chinei seamănă izbitor de mult cu cea cucuteniană. 

Taklamakan (sau Taklimakan) -  e o zonă deșertică situată în regiunea nord-vestică a Chinei.

Uigurii  - unul din cele 56 de grupuri etnice recunoscute în China, iar uigura este limbă oficială în Regiunea Autonomă Uigură Xinjiang, alături de chineza standard.

Munții Altai -  (din turcă Altay, „munte de aur”) este un lanț muntos în zona de graniță între Kazahstan, Rusia (Siberia), Mongolia și China.

Tarim - Bazinul Tarim este un bazin endoreic din nord-vestul Chinei , ocupând o suprafață de aproximativ 888.000 km 2. 

Bonzi - călugări budiști

Xinjiang -  oficial Regiunea Autonomă Xinjiang-Uigură, este o regiune autonomă fără ieșire la mare a Republicii Populare Chineze. 

Trilobiții - cele mai cunoscute artropode marine fosile. Conform datelor paleontolgice trilobiții au avut cea mai mare răspândire în perioadele Cambrian - Devonian. 

[gabriel cristea]

Et tu, Ana, loquimini veritatem! ☘️

Ana: ❤️

[gabriel cristea]

Mulțumesc tuturor pentru comentarii și aprecieri. Nu e poezia atât de strălucitoare și vastă cât sunt comentariile. Asta-i situația! Azi noapte, am citit un comentariu aparținând doamnei Amanda Spulber, care mi-a plăcut foarte mult și care vorbea despre ,,sindromul" laudei excesive, la poeți, și rigiditatea lor de a accepta observații pertinente. Am observat la unii care scriu poezie acea aroganță covârșitoare, de-a crede că sunt pe un piedestal, în chip de statuie, și că sunt scutiți de critică. Poetul de bronz nu poate râde de el însuși, e dăinuitor peste tot parcul, și mai ales este de-o seriozitate rudă cu compoziția din care e sculptat. De aceea zic, hai să fim poeți doar cât avem creionul în mână, restul timpului să fim oameni din carne și oase, fără ifose de vedete, fără texte ridicole care încep cu sintagma ,,Noi poeții"! 

[Gabriela Raucă]

Ce mult mi-a plăcut această poezie, Gabriel Cristea, atât de mult, încât cu greu m-am hotărât să scriu câteva cuvinte. După cum văd, nu sunt singura care are părerea, că ar fi o lecție de istorie în formă lirică ori un tratat de arheologie plin de informații valoroase, atât de frumos prezentate, dar și o invitație la cercetare și documentare. Nota explicativă este într-adevăr un sprijin și sunt convinsă că nimeni nu a putut citi versurile tale, fără a simți dorința de a afla mai mult despre conținutul lor, despre ceea ce te-a inspirat, dacă nu a cunoscut toate aceste detalii deja.

Acum, după această lectură, înțeleg și mai bine concepția profesorului meu de literatură universală, acum nonagenar, care promova cercetarea la orele sale, fiind convins că doar așa se poate înrădăcina orice informație și nu prin învățare automată. Frumosul tău poem, care îmbină atâtea elemente, aparent diferite, a generat o muncă de echipă, după cum bine se vede. Mai mult nu spun... ai spus tu totul. Admirație sinceră!

[Vasilisia Lazăr]

Gabi, am stat vreo oră la poezia ta. Am citit, m-am documentat, iar am citit. Și mă gândesc ce Enciclopedie ești tu. Și în ce fel poți tu duce cititorul în alte timpuri, să-l faci martor al atâtor evenimente, astfel încât să-i creezi senzația că a fost cu adevărat acolo. Câte povești îți spun ție vechile ceramici și cu câtă artă ni le transmiți și nouă! Este uluitor!

Dar graiul ei îmi pare cunoscut;

Îl știu vorbi demult, cu ochiul minții, 

din vechile ceramici și din vânt, 

din calcarul ce-ascunde trilobiții*. 

Mă-ndrept spre ea cu pasul șovăind

de-această regăsire transhumantă; 

Și-mbrățișez doar pulberea de-argint… 

În visul meu, Morgana îmi dă roată

prin lanu-amăgitor - Ce asfințit!... 

Dumnezeule, cât de frumos! Poetică lecție de istorie. Citindu-te, parcă mă apucă și pe mine o nostalgie a acelor locuri, necunoscute, pe care nu le voi vedea niciodată, dar unde parcă am fost cândva, cu mult timp în urmă. Reverență!

[petrut dan]

Imagini reușite, cuvinte ce redau atmosfera unui spațiu istoric0-geografic unde mulți ar da orice să fi trăit, deși cred, mai degrabă, din spatele banal al unui ecran cinematografic sau din lectura acestui poem cardinal cu trimiteri în culturile orientului și cele din părțile româniei, bulgariei și ucrainei, (mă refer la cultura cucuteni desigur) mai veche decât cea mediteraneeană și care influențează până și moda din zilele noastre și care justifică pe deplin un remember, fie și versificat, fie și fragmentat, fie și etapizat. Atunci când am citit despre munții Altai parcă un fulger prin memoria ființei, flesh-șuri din ancestral încercau să trezească aventurierul din mine, dragostea pentru drumul mătăsii și plăcerea dea bea iaurt de capră în câmpia mongoliei. Ce mai, sunt un barbar într-un spațiu latin din care nu-mi place nimic în afară de vin, bani și iubire. Un sânge temător să izbucnească, o dragoste ce se teme de propriile mâini și dorințe! Cam așa și poemul tău, „o gură însetată de-altă gură” fascinează și îndeamnă la lucruri de care poate nu suntem conștienți că suntem în stare! bravo, man!

[Ada Nemescu]

Călător în timp și spațiu. Meșter de-a îmblânzi cuvintele!

aDa