Mireasa - în memoria lui Aleksandr Sergheevici Pușkin

[gabriel cristea]

Noaptea slută ca o hârcă
scuipă burnița-ntre dinți;
Vineții, pe fus de vânturi,
norii se-mpletesc cuminți.
Prin pădurea desfrunzită
se-aud lupii mișunând;
Îmi trec ochii lor prin ceafă
și nălucile prin gând.

Mersu-mi este ca de piatră
spre cișmeaua Moruzov;
Parcă simt priviri de gheață
și pustiuri de ostrov.
Drumu-i albăstriu și sumbru,
cârtițe scobesc tăcut
prin abisuri minerale,
apa linge jgheabul mut.

Simt amarul zinc al fricii,
coada ochiului zvâcnind,
când o trenă de mireasă
mă învăluie plutind.
Trece lebădă pe aer,
ramuri se-arcuiesc ușor;
Lemnul crucii-nzăpezește
argintatul său izvor.

Din a liniștii fântână
scot cățeii de pământ
gemete înăbușite;
Doamne, Tatăl nostru Sfânt!
Păru-n creștet se ridică,
pasu-mi este înghețat,
ochii două felinare
ce se scurg treptat, treptat...

Voalul ei îmi iscodește
sufletul tremurător
și îmi pietruiește buze
cu-un fior tulburător;
Pare-un vis din altă lume:
gânduri triste și adânci,
floare veșted-a iubirii,
tânguindu-se pe brânci.

Se făcea că-i primăvară,
cerul pare de turcoaz;
Floarea de cireșe-amare
mi se-așterne-n ochiul treaz;
Văd vâltorile nebune,
ce curg tulburi pe-o derea
și-o codană preafrumoasă,
căzând rece ca o stea.

Mă căznesc să scot scânteia
din oglinzile de lut:
apa nu are culoare,
timpul este absolut,
visul este o himeră
prin copacii ce se-ascund...
E un glas din alte timpuri,
murmurat până-n străfund!

Aud pânze de păianjen
cum se țes printre rugini,
scorburi ce pândesc lumina
răsărind în vârf de spini;
Aud ghinda cum pătrunde
printre hume de frunziș,
sacadate respirații
privind scoarțele - pieziș.

Noaptea slută ca o hârcă
se topește printre dinți;
Pleoapa codrului își scoate
zorii sângerând cuminți;
Ca o ceață șerpuindă
pleacă spiritul, ușor;
Lemnul crucii înfrunzește
apa vie de izvor!

[gabriel cristea]

Mulțumesc frumos, Chris! 

[Chris]

superb omagiu!

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Lisia! Am scris-o după ce-am terminat de citit un volum de poezie de-a lui. A fost o experiență aproape ezoterică să îmbrac  sufletul rus și preț de câteva ceasuri să scriu. Din prima clipă știam ce vreau să scriu, aveam deja înmagazinată în minte o legendă auzită în comuna Medanchioi, unde, într-o pądure, cu adevărat există cișmeaua lui Moruzov (fostul șef al Informațiilor Militare Românești, în perioada interbelică). Versurile erau fluide, imaginația era aidoma ramificărilor arboroase, așa că nu am mai modificat decât puțin din forma inițială. 

[Vasilisia Lazăr]

Waw, să știi că am simțit și eu fiori reci pe șira spinării, atât de bine ai surprins liric acest coșmar la care participă întreaga fire. Citind, am avut senzația că am trăit ultimele clipe ale lui Pușkin, atunci când a fost chemat să înfrunte moartea în numele onoarei și al dragostei. Am simțit în oase gerul lui februarie și m-am rătăcit prin ceața stranie din pădurea de pe malul Pârâului Negru, ceață din care parcă răzbăteau tot felul de ciudățenii... Brrrr! 

Și dacă am simțit toate acestea, înseamnă că meritul e cu atât mai mare pentru tine ca poet. Felicitări!

[gabriel cristea]

Monica, mulțumesc, de apreciere! Secretul este să scrii cu sufletul. De-acolo pleacă orice marcă lirică. 

[gabriel cristea]

Mulțumesc, doamnă Munteanu, pentru comentariu și apreciere! 

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Mihai, de apreciere! Poeții nu au frontiere, poezia e mai presus de punctele cardinale... 

[Monica Pester]

Metafora ta nediluată, inconfundabilă prin marca Gabriel

Cristea, se poate desfășura pe kilometri de suprafață, rămâne la fel de proaspătă și de nerepetat.

Absolută !

[Manuela Munteanu]

Se spune că esențele tari se țin în sticluțe mici. Aș spune că vinurile vechi se pot ține și în butoaie mari. O poezie veche, dar evocatoare a profundului talent. 

[Mihai Katin]

un poem luuung dar   impecabil   ,nu  ma  pronunt   despre  Puskin ,prefer  potii vestici,in  rest   o  splendoare  de  lirism  ca  o  partitura  ce  asteapta  sa ne  incante sufletul!