când întâlnești o pasăre căzută
s-o ocrotești cu mâinile-amândouă
cu inima ta caldă o sărută
și setea să i-o stingi cu stropi de rouă
o pasăre cu aripile frânte
căzută ca o frunză pe mormânt
o pasăre ce-a încetat să cânte
și către ceruri nu-și mai ia avânt
oprește-ți pașii și îngenunchează
ridic-o-n brațe ca pe-un dar al sorții
și poart-o către soarele-n amiază
ferind-o de suflarea grea a morții
să-mbrățișezi o pasăre rănită
și nu lăsa tristețea s-o doboare
revigorează-i inima sleită
dă-i aripi noi și las-o iar să zboare!
Adaugă un comentariu
Chris, mulțumesc de trecere și semn!
Trist și optimist în același timp, într-un amestec dulce-amar ca și viața însăși!
O seară frumoasă!
Mulțumesc, Mihaela, pentru popas și semn! O seară bună!
Valentin, onorat și plăcut surprins de mesajul în versuri! Mulțumesc frumos!
trist, apasator
sunt de citit si comentariile :)
"dă-i aripi noi și las-o iar să zboare!"
semn de plăcut popas
îmi plac mult versurile Grig
şi le recitesc în noapte
cu galsul tare eu le strig
ele îmi răspund în şoapte...
şi-mi spun: nimic nu este-n van
ai fost aici şi-o să revii
ascultă-ndemnul lui Salvan
cifrat atent în gânduri mii...
Mulțumesc, Ada! pentru faptul de a fi mereu aproape de mesajul meu, fie liric, fie melodic...
O noapte lină!
Stănescu Valentin, mulțumesc de trecerea fecundă și catrenele lăsate ca niște ecouri ale versurilor mele, dar până la urmă constituindu-se în poem de sine stătător, încheiat atât de frumos:
„n-aş fi crezut că am să fiu în stare
să fiu durerea păsării ce moare...”
O noapte liniștită!
O poezie caldă, curge firesc , lin, tămăduitor ca o mângâiere!
Aș scrie versuri, dar nu e loc după Valentin Stănescu :))
vă admir... aDa
o pasăre un câine un fir de trandafir se sting în azi şi mâine din ani ce trec în şir deasupra tuturora e cerul gol şi mut în valuri plânge aurora răsună plânsul ei în lut...
’’când întâlnești o pasăre căzută
s-o ocrotești cu mâinile-amândouă
cu inima ta caldă o sărută
și setea să i-o stingi cu stropi de rouă...’’
n-aş fi crezut că am să fiu în stare
să-mbrăţişez un câine din ogradă
să-mbrăţişez o pasăre ce moare
gândind că am să fiu timpului pradă
eu le-aş fi dat din anii mei o clipă
să-l văd încă odată cum îmi latră
s-aud în vânt o zbatere de-aripă
se stinge jarul lin la mine-n vatră
clipeşte ochiul meu în lăcrimare
când trist ridic privirea către cer
privind privirea lor cea rugătoare
nu am putere să-i ajut ... disper
n-aş fi crezut că am să fiu în stare
să fiu durerea păsării ce moare...
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Așteptăm DONATORI și pentru perioada septembrie 2022 - septembrie 2023:
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE