Mai vreau

[Monica Pester]

Încă vreau să îmi rămână timp

Într-o cupă mare de răcoare,

Să petrec cu zeii din Olimp

Înlemniți în munții lor de sare.

Să îmi cern clepsidrele deodată

Pe un mal cu cel mai fin nisip,

Lângă-o apă lină și brodată,

Lacrimă de Lună să-nfirip.

Să-mi recit poveștile nespuse,

Transhumanța florilor de gând

Să-mi alunge zilele răpuse,

La coșmarul nopții renunțând.

Candelabrul serilor de mai,

Să mă înfășoare-n primăvară

Cu acord de clape în alai,

Si parfum de gintă selenară

Rece e pământu-nsingurat,

Tot mai greu așterne o lumină,

Sunt un fir de iarbă, secerat

Mă topesc în liniștea deplină.

[Chris]

o dorinta care se incheie in mod pesimist

mi-a placut in mod deosebit ultima strofa, chiar daca tabloul este foarte trist

[Monica Pester]

Alex, mă lauzi cam mult ! Dar, e un pas bun pentru mine !

Seară frumoasă !

[Monica Pester]

Poete, am refăcut versul și da, are alt sens.

Mulțumesc-urile deja sunt prea puține !

[bolache alexandru]

O poezie pe care am citit-o cu drag! Metafore frumoase, discurs liric impresionant. 

[petrut dan]

O singură observație, nu știu dacă ceva indiferent ce ar fi din moment ce este întrerupt cum mai poate continua alergarea, în rest mi-a plăcut, cu drag!

[Monica Pester]

Mulțumesc din suflet, Lisia. Refăcut. 

[Vasilisia Lazăr]

O poezie frumoasă, bogată stilistic, mesaj bine conturat, mi-a plăcut.

Ai și o rupere de ritm:

Pătruns în ecou de-odinioară.

Vezi cum îl rezolvi!

Lipsesc și niște virgule.

[Monica Pester]

Înțelept ca de fiecare data, Grig.

Tare îți mulțumesc !

[Grig Salvan]

Un poem foarte frumos și reușit, ca temă, ca expresivitate lirică și formă prozodică.  Tema e una generoasă, acest „mai vreau” mi-amintește de o idee ce mă stăpânește și pe mine și pe care am introdus-o cândva într-o poezie, iar altădată într-un mic eseu, să învățăm valoarea lui „încă”: atât cât încă mai suntem, mai respirăm, mai vedem lumina și frumusețea din jur, încă e bine, mai putem visa, mai putem spera, mai putem face proiecte și planuri de a schimba lumea, de a ne îmbogăți viața, de a descoperi în continuare miracolul existenței. Dramatismul rezultă însă din efemeritatea noastră și pragul destrămării ce se apropie, asta spus atât de frumos și dramatic în final: „Sunt un fir de iarbă secerat/ Mă topesc în liniștea deplină.”