Mă trage vântul de haină

[Tudor Cicu]

Mă trage vântul de haină

 

uneori mi se pare că suflă vântul

în limba ta, prea târzie toamnă!

și nu ar fi că vine și strigă fără gură

cu chipul celui bântuit de sete

așa cum mușcă focul,

dar în valea mea năpădită de buruieni

nu știu dacă și voi ați văzut

un mânz visând sub ochii unor lupi flămânzi?

poate că vina lui e și a mea

ori acolo unde mai scriu

pentru a visa tăcut ca un copac

și fac dragoste între atâtea frunze uscate

cum totul în vis e posibil,

le-am zis fluturilor să-ți bată în fereastră

și e cam tot ce mi se întâmplă.

pe măsură ce atâtea ne stau înainte

căutând firul multor năzăriri

cântecul meu se tot duce la vale

ca bulgărele de zăpadă

și tu spui să mă feresc de oglinda ursitoarelor

și, ca un ghem de fire, acele fire ce mă destramă.

ori mă trage vântul de haină,

ori tristețea e cea care stă la pândă

și ca fumul îmi suie la cer gândul

abia întors de pe frontul iluziilor mele,

iar tu tocmai orbecăi prin poveștile altora.

 

 

[Tudor Cicu]

Gabriel Cristea: Plăcerea estetică de a medita îi revine doar celui care scrie, De aici, probabil, filosofia evadării în felia de viață literară a celui care scrie despre tristețe ca despre cel care tocmai l-a părăsit. „Se vede că Dumnezeu a semănat, pretutindenea, suferinţe” – cum scria I. Peltz. Printre notiţele găsite în caietele de pe vremea copilăriei (când îl citisem, de bună seamă, şi pe I. Peltz), am dat de următoarea frază: „oamenii săraci n-au niciodată dreptate”. De ce aș avea, acum, eu?: (mai sărac ca atunci când am scris prima poezie). Salutări!

[Tudor Cicu]

Darie Giurgiu: După câteva zile de „hoinărit” prin Moldova (Roman, Piatra Neamț, Iași...), iată-mă întors acasă să vă răspund la comentarii. Mulțumesc d-le Darie, dar cât de trist trebuie să fie cel care scrie, Dumnezeule, cât de trist (să constaţi şi azi) că trădările, fie ele şi de aur, nu s-au oprit. Doar trădările care au schimbat cursul Istoriei sunt de aur, îmi sugera un filosof antic. „Numai în măsura în care urăşti oamenii, te poţi considera eliberat” (?!), spunea şi Emil Cioran, în „Lacrimi şi sfinţi”.  Așa o fi?... Neștiind a răspunde, caut în tolba poemelor, un răspuns doar pentru mine. 

[Vasilisia Lazăr]

Toamna ne determină să facem un bilanț al vieții... Atunci simțim mai acut neîmplinirile... Frumos, dar trist!

[carmen popescu]

O construcție a simbolurilor. Toamna, un bagaj al tristeților, este o provocare a depărtărilor, a iluziilor, a pașilor nesiguri.

Am citit cu plăcere. Mulțumesc!

[Sofia Sincă]

Timpul, intim legat de sentimentele propriei noastre existențe ofilește tot în calea lui: flori, frunze, visuri, dorințe.

Și, ca un ghem de fire, acele fire ce mă destramă.

Un poem trist, dar totuși cald în mocnirea sa, îmbie cu o palidă axă din amintiri şi pleacă cu un gust amar.

Deosebit de frumos!

Sofi

[Chris]

trist si foarte frumos

[Mihaela Suciu]

Tristețea stând la pândă...

[Valeria Merca]

Un alt minunat cântec liric, de data aceasta, trist! 

Admirație, Tudor Cicu!

[gabriel cristea]

Frumos și fluid!