aceste cuvinte vor veni prea târziu

[Tudor Cicu]

aceste cuvinte vor veni prea târziu 

 

mai devreme sau mai târziu

aceste cuvinte ți se vor strecura înăuntru

prin fereastra deschisă;

și ele sunt un strigăt de avertizare

ca soarele coborât în spatele culmii

fără mișcare, fără gânduri pe un țărm amândoi

aveam mari speranțe,

dar am lăsat mai devreme sau mai târziu norocul

târât în volbura nopților

și mult încercat de galopul singurului căluț sălbatic

care mai aleargă în poezie.

numai impresia că-mi zboară gândul la ea

ori noaptea își cântă isprăvile

am îmbrăcat eu în cronici poveștile mele

sub aceste ramuri dezgolite de furtună.

vezi?... așa zboară cocorii

înainte de a se roti și lăsa la pământ

ca loviți de trăsnet prin plumbul iluziei.

am mândria mea că te-am născut într-o carte

și acum când e plină miriștea cîmpiei de ciulini

când aud cucul cântând în parul de la vie

sau marea e fântâna mea de năzăriri,

ca un lup flămând ridic ochii

să te văd de niciunde vâslind

în marea pe care nici pescărușii n-au reușit

cu strigătele lor în ultima noapte de dragoste

să cheme ploaia

să ridice punți de viscol și nesfârșite plecări

peste acel anotimp de întâmplări nemernice.

[Tudor Cicu]

Chris:  Fiecare comentariu îmi pare un ciripit (în cuibul, acum rămas gol de la geamul de unde vă scriu), amintindu-mi că trecutul e ca o pasăre care nu s-a putut desprinde să-și ia zborul spre ținuturi mai călduțe (ca-n povestirea lui I. Alex Brătescu-Voinești, cea cu puiul de prepeliță), dar și prezentul e iluzia ce se destramă ușor sub ochii poetului, atunci când își scrie poemul și alunecă, printre amintiri, într-o fântână a timpului. Drag și popasul tău, Chris!

[Chris]

foarte frumos, melancolic si profund...

[Tudor Cicu]

Ioniță Gabriela:  Poetul face parte din poveste, Gabriela. Rostirea amară a unor versuri, e doar sceptrul cu care se apără de cititorul gen „Toma necredinciosul”. Știm doar ce spunea Nichita despre adevărurile (și nu poveștile) ce nu trebuiesc turnate la urechea poetului: „Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului,/ mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat./Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit”. Povestea unui poem scris, e povestea fiecăruia dintre noi. Depinde doar unde aflăm (în această poveste), sentimentele noastre, când clipa lui de azi nu e clipa ta de mâine, dar ne face părtaşi la acţiune, iniţial, apoi cu mână de maestru şi-a luat în spinare cuvintele şi doar profetul din el mai duce la capăt povestea aşa cum fusese ea trăită, de noi toţi, sub astre. La bună vedere!

[Tudor Cicu]

Vasilisia:  Cred că, oscilând între cele două stări sufleteşti, tristețe și nostalgie, poetul se trezește din visul scrierii unui poem de parcă ar improviza la pian, dar e starea incantaţiei interiorizate în faţa lucrurilor şi a meditaţiei nostalgice asupra lucrurilor pierdute în urmă cu atâta nostalgie. Și îmi vin în minte vorbele Natașei din romanul lui Tolstoi, pe care l-am „frunzărit” într-un eseu și trimis pe o carte recentă. Ei da, putem  spune şi noi, cu nostalgie, ca Nataşa (din Război şi pace), Soniei, când chiar credea – că în apa oglinzilor luminate de flacăra lumânărilor putea – zări chipul iubitului: „de ce unii or fi văzând şi eu nu văd?”. Ori să împrumutăm tristeţea Ninei din Pescărușul lui Cehov: „Dumneavostră v-aţi găsit calea, ştiţi unde vreţi să ajungeţi, iar eu tot rătăcesc în haosul visurilor şi imaginilor...”. Și se gândea la acel Treplev care îşi trage un glonţ în inimă la final, de fiecare dată când se joacă piesa. Şi nimeni nu s-a întrebat până atunci, ce gândea el în pauzele dintre acte... Și ce rol ocupăm noi, poeți și cititori spectatori, în sufletul său, când el, Treplev, simţea nevoia unei mărturisiri? Așa și cu acest poem, doamnă Vasilisia. Mult drag!

[Vasilisia Lazăr]

Tristețe și nostalgie. Eu nu le văd sinonime perfecte pe acestea două. Minunată poezie! La dumneavoastră, până și comentariile sunt mici poeme. Îmi place să le citesc.

[Ioniţă Gabriela]

fiecare vers e un fel de poveste micuță...mi s-au strecurat în suflet ,, mai devreme,, ...REVERENȚĂ!

[Tudor Cicu]

Valeria:  Visul fiecăruia, Valeria, e acela de a dobândi fericirea vieții, dincolo de orice strigăt interior, dincolo de orice uimire care-a întins drumuri de nu le mai dăm de capăt. Cum viața se depărtează ca un vis de fiecare dintre noi, și candela cerului licărește acum tare departe, nu cred să mă fi înșelat când am crezut că ideile niciodată nu surprind viața fiecăruia până la capăt. Ci, doar uneori, cu ceva ce seamănă a  fericire. De aici, din depărtare, un gând drag!

 

[Valeria Merca]

„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva
Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.” Nichita Stănescu 

Un poem superb în care nostalgia curge, precum o ploaie benefică.

Am citit cu admirație!

[Tudor Cicu]

Doamna Sofia: Se spune că pe un autor trebuie să-l căutăm în fraza în care se dezvăluie în întregime. Pe Eminescu, da!, îl putem găsi oriunde... numai că noi tot orbecăim, precum se spune (Homer amintește) despre tracul Tamiris că ar fi fost învins într-o întrecere decătre muzele sale, care i-au rupt lira și i-au luat vederea. Cât mă privește, da, aveți dreptate: un vânt rece mă bate dinspre trecut și simt mai multe lucruri în același timp. Dar cine mai are timp să se oprească locului și să te asculte? Ori ni se pare că suntem singuri... Salutări buzoiene! 

[Sofia Sincă]

Vei pierde dorul de părinți și visul de luceferi - spune Eminescu.

O meditație filozofică cu accente lirice sensibile, o confesiune născută din amintiri. Gândul aleargă după morgane ale tinereții.

Un poem fermecător, emoționant.

Cu deosebita plăcere a lecturii,

Sofi