dar nici tu

[Tudor Cicu]

dar nici tu

 

semnele se arată pe cer întotdeauna

înainte de a trage înfrânt barca goală la țărm

dar mai bine nu mă întrebi, clar

de când sunt declarat copac

nimeni nu le-a spus ursitoarelor

că într-un cuib de pasăre cântătoare m-au pus.

uneori, aștept ca pe niște clape de orgă

inima mea să nu-și oprească bătăile

și viața, iată, îmi va arăta ștreangul

numai să nu ajung până la capăt.

zicea și bunicul -

îmi arăta groparii care săpau în cimitirele cerului;

vezi și tu... cine s-ar fi gândit la asta?

acum ai mei fac asta de o vreme

și trag clopotul cu furia zilei de mâine

ori a celor prinși în sângele pietrei

trezește-te! mi s-a spus

azi ai întâlnire cu viața

felinare se aprind pe străzi

brodîndu-și umbra pe ziduri;

eu doar uneori m-am strâns în mine,

anumite amintiri nu-mi dădeau pace.

până ce într-o zi

ai dat buzna încoace bătând ca într-o tobă

arătându-mi pe mare barca în derivă

trăgea ca pe un schelet ștreangul

„ce rost are?... ce rost are?” – spuneai

și ca sub ploaie îmi vedeai ochii

dar nici tu nu mai văzuseși lacrimi atât de mari.

[Mihaela Popa]

meditativ, introspectiv, frumos!

[Tudor Cicu]

Gabriel Cristea: Rețin doar (de pe unde?) că J.L.Borges trăsese concluzia că s-ar fi înțeles din Evanghelia după  Ioan, că poetul este o făptură „întraripată și sacră” care nu poate compune nimic dacă nu se află în acele momente de inspirație străină unei stări de normalitate, adică un fel de nebunie căreia îi cade pradă. Asta poate să fie adevărat. Doar că poetul, coborât la starea de moment a divinității, în momentele de înălțare în Cerul Inspirației sale le și rostește. Despre asta, Vasile Voiculescu spune într-un singur vers din „Magii” că „...nu știau unde-au s-ajungă, știau atât, ce vor găsi!”. Să fie și în cazul poetului, atunci când scrie un vers, vorba doar despre intuiție? Dar ca să-l înțeleg pe Borges, chiar va trebui să redeschid Biblia acolo unde i se relevase acea taină. Salutări!

[gabriel cristea]

Felicitări pentru versuri, domnule Cicu! :)

[Tudor Cicu]

Valeria: Mulțumesc, Valeria! Uite (fac o destăinuire), mereu am considerat (în poezie) că amănuntele, captivante de altfel, dau farmec acestui mod de exprimare ezitantă: întregesc misterul, apoi îl descompun în piese simple, şi din nou îl adâncesc. E poate felul unui poet hrănit în „misterul blagian”, de a se furişa infinit printre nuanţe. „Poetul… un evocator. Când îl înţelegem, suntem tot aşa de poeţi ca şi el” – spunea Anatole France. Tot am făcut undeva o referire la misterul nopții de la Elsinore (din Hamlet), păi ce ar mai fi zis străjerul de la Elsinore despre toate acestea? Ei bine, se pare că a riscat totul pe o întrebare îndrăzneaţă: „Ce tâlc e-n pripa asta năduşită/ Care-a legat la jugul zilei noaptea?” Dintr-un anumit unghi, avem de-a face cu o trecere din planul irealităţii în cel al poveştilor, ori o poleială de mistere turnate în urechea cititorului. De asemeni un salut lui Gabriel Cristea pentru punerea verbului (văzuseși: mai mult ca perfectul la persoana II-a singular) în forma corectă. 

[Valeria Merca]

Un poem de excepție, plin de candoare și mister, așa cum sunt mai toate poemele autorului.

Am citit cu admirație.

[Tudor Cicu]

Doamna Sofia: Tabloul sugerat de d-voastră (deși nu unul suprarealist) mă duce cu gândul la unul dintre străjerii castelului de la Elsinore, Marcellus, care zugrăvea astfel stafia care scosese din ţâţâni Danemarca: „Horaţio spune că ni se năzare/ şi nu vrea-n ruptul capului să creadă/ în crunta arătare ce-am văzut/ în două rânduri”. Sau la Sancho Panza, care prin osanale înălţate cerului „îl scăpase din labirintul acela încâlcit unde (el, Don Quijote - n.n.) fusese cât pe ce să-şi piardă sufletul şi crezământul”. Un punct de vedere asupra celor năzărite și de poeți. Postmoderniştii fac din năzăririle lor artă, creaţie. „Tot ce există provoacă, mai devreme sau mai târziu, coşmarul”, spunea Cioran vorbind despre o lume văzută cu „un ochi pe gaura cerului”... și de la mine, un salut de respect.

[Sofia Sincă]

Acolo sus cineva mă iubește!

Conștientizăm că prezentul nu este etern și că viaţa este un cerc strâmt în care oamenii se învârt într-o zbatere fără rost, într-o lume dominată de egoism, minciună, sete de putere. Singura soluţie de ieșire este ajutorul divin. În poem - bunicul de sus din ceruri.

Poemul se desfăşoară pe un ușor fir epic, format printr-o suită de metafore şi simboluri, ce se sugerează idei profund meditative.

Deosebită apreciere,

Sofi