Mă trage vântul de haină

[Tudor Cicu]

Mă trage vântul de haină

 

uneori mi se pare că suflă vântul

în limba ta, prea târzie toamnă!

și nu ar fi că vine și strigă fără gură

cu chipul celui bântuit de sete

așa cum mușcă focul,

dar în valea mea năpădită de buruieni

nu știu dacă și voi ați văzut

un mânz visând sub ochii unor lupi flămânzi?

poate că vina lui e și a mea

ori acolo unde mai scriu

pentru a visa tăcut ca un copac

și fac dragoste între atâtea frunze uscate

cum totul în vis e posibil,

le-am zis fluturilor să-ți bată în fereastră

și e cam tot ce mi se întâmplă.

pe măsură ce atâtea ne stau înainte

căutând firul multor năzăriri

cântecul meu se tot duce la vale

ca bulgărele de zăpadă

și tu spui să mă feresc de oglinda ursitoarelor

și, ca un ghem de fire, acele fire ce mă destramă.

ori mă trage vântul de haină,

ori tristețea e cea care stă la pândă

și ca fumul îmi suie la cer gândul

abia întors de pe frontul iluziilor mele,

iar tu tocmai orbecăi prin poveștile altora.

 

 

[Tudor Cicu]

Ada Nemescu: Spui atât de frumos, poemul „are efect regenerativ... mă întoarce în mine”, dar fiecare cititor simte asta (cred) atunci când se regăsește într-un poem. Pentru că suntem puşi în faţa unor noi senzaţii: „îmi pui la încercare sufletul” – spune cititorul. Eul său interior îl avertizează: un înger păzitor ne spionează din cețurile acestor oglinzi a cuvintelor. Acolo unde proiecţia noastră în oglindă presupune, aşadar, o desprindere a sufletului de trup, o ardere a cuvintelor în lăcaşul gândirii. Ori, tocmai pierzând această legătură, nu facem altceva decât să refacem legătura cu cea de a doua fiinţă care există în noi. Vorbesc de acele oglinzi despre care se spune în popor că îți arată sufletul. Credinţa poporului nostru e şi aceea care vrea a ne sugera că doar prin acoperirea acestora cu o pânză albă sau ştergar de casă, nu vom lăsa ca spiritul celor întorşi după moarte să ne tulbure viețile.  Dacă un poem te-a făcut să rezonezi cu el, înseamnă că poetul a intrat în sufletul tău cu acel gând despre trăirea lui. E și scopul poeziei celor din lumea autenticismului 2000-ist.

[Ada Nemescu]

Nu întâmplător m-am oprit aici...

Născută toamna, rezonez ca o frunză, altădată verde...

Paradoxal, asupra mea, poemul are efect regenerativ... mă întoarce în mine, crescându-mi pulsul, vibrez...

...ca un ghem de fire, acele fire ce mă destramă.

ori mă trage vântul de haină,..

atât de minunat!

Copleşită de frumos, mă voi întoarce!

Ada

[Tudor Cicu]

Vasilisia: Suntem cam ce am citit. Totul, cred asta, începe din copilărie. Două clase învăţase mama la tinereţile ei, dar ştia pe de rost poeziile şi toate cântecele din cărţile asupra cărora se aplecase cândva, pentru a buchisi literele. Noi nu înţelegeam însă, pe atunci, cum de nu ne dădea şi nouă mâna să putem ţine minte toate alea de le știa. Dar uite că mama ştia de Greuceanu, de Şperlă voinicul, Tristi-copil şi Inia Dinia sau Omul de piatră… de parcă atunci le citea de pe o carte nevăzută, deşi, lumina ochilor ei începuse a i se stinge treptat-treptat, până la a nu mai avea decât întunericul în ei, ca pe o povară ce-i fusese sortită a o duce şi în mormânt. Reținusem de la poetul Ion Gheorghe: „Întotdeauna Marile Mame au vorbit în oracole pe care fiii nu le-au luat în seamă”. Gândiţi-vă numai ce-i spunea Ivan, lui Aleoşa, în „Fraţii Karamazov”: „Eşti tu cumva în măsură să-mi explici care-i rostul ei (harababura vieţii – n.n.) pe pământ şi la ce poate folosi?!” În copilărie, am ştiut de la mama că unde se termină un basm, începe al doilea. Când eram copii, abia aşteptam să înceapă  basmul. Când termina de povestit, deşi în ochi lumina i se stinsese pe veci, mama avea încă ochii înfipţi în viaţa basmului pe care tocmai îl terminase. Încă de la primele năzuinţe spre Tărâmul fără de Moarte numit literatură (văzând cât timp din viață dădeam cititului, în loc să plec cu coipii la joacă), mama, ca un înger păzitor, îmi spusese: „Tu ţi-ai ales meseria asta, îmi spunea de obicei. Tu crezi că eu nu văd cât te chinui?”. Ce știam eu pe-atunci? Dar unele lucruri le-am priceput târziu, însă.

[Vasilisia Lazăr]

Am zis eu... Până și comentariile dumneavoastră sunt poezie, sau filosofie, sau lecții de viață, sau toate la un loc. Sunteți un munte de cultură.

[Tudor Cicu]

Vasilisia: O da!... neîmplinirile. Neîmplinirile unui vis, a unor trăiri?...Comentând toate acestea, par a sta la taifas cu aserțiunea lui Nietzsche: lumea nu se justifică decât ca fenomen estetic, fapt ce l-a ajutat și pe dramaturgul-medic A.P.Cehov să-și fluidizeze estetic opera dramatică și a-și crea inconfundabila atmosferă cehoviană care „poetizează tragic” (după Petre Isachi), imperiala Rusie! Asta îmi aminteşte de lecţia lui Juvenal, vizând asanarea moravurilor vieţii sociale şi literare, dar, deşi scrisul său ţâşneşte dintr-o indignare, în poezie părăseşte repede acest prag metafizic ştiind – mai bine ca alţii – că nu este suficient să fii indignat pentru a fi poet. Dar poate că (și în poezie) stau la taifas cu mine însumi, sau doar cu garanția judecății estetice, ori e doar starea de candoare propice gestul creator, dar tot mai tiranice îmi stau cele două pahare în faţă, pline cu neîmpliniri - și care  ciocnesc şi beau între ele printre aceste cuvinte ale mele.

 

[Tudor Cicu]

Doamna Carmen Popescu:  Frumos (și adevărat) spus: „toamna, un bagaj al tristeților... o provocare a iluziilor”... Da!.. Încercaţi să umblaţi, ca mine, prin subteranele acestei gândiri poetice, unde un „principiu înoată în jos şi alt principiu se-aruncă-n sus”, şi veţi realiza că, din al Împărăţiei de unde, odinioară, feciorul de împărat rătăcise teritoriile, în goana după acel iepure, oricine ai fi, nu te mai întorci.

[Tudor Cicu]

Doamna Sofia:  Acel „și” de care m-am temut în versul corectat mi-a dat mari bătăi de cap. L-am repus în alcătuirea versului (firesc). Mulțumesc! ”Ceva” din biografia exterioară a unui scriitor, trece (prin scris), în mod necesar, în „altceva”, mult căutat de cititor printre cuvinte.  Sau cum spunea Cervantes: „Nu ne vom asocia închipuirii iscusitului cavaler al Tristei Figuri, cum că, în încăierarea de la hanul unde a năzărit-o pe Dulcineea, s-ar fi crezut transportat în timpul încăierării pe câmpul lui Agramante...”. Altfel, poate aş fi fost și eu doar un simplu muritor care încă nu l-a citit cu asiduitate pe autorul spaniol și, după această încercare, de a-i  pricepe aluzia, părea a-mi sosi şi mie rândul să nu-i mai citesc pe înţelepţi şi, ca într-o vale demnă de plâns, ar trebui să mă las acum în voia instinctelor, pentru ca imaginaţia să zburde. Când scriem ceva trist, fiecare își este sieși cel mai îndepărtat de ceea ce a trăit, în dorința de a se debarasa de multe contradicții ale sale, ori e lupta cu demonul îndoielii și al zădărniciei în libertatea lui de alegere a tot ceea ce a gândit? Oare ce ar fi răspuns Hamlet? Lumea întreagă e o scenă și poeții sunt actori ai cuvintelor?...  Dar și lui, amară îi era, nu-i așa,  cugetarea. Mi-ar plăcea să cred, că tristețea, haina asta vremelincă, am lepădat-o. Dar, suntem cu toții, doar trecători!

[Tudor Cicu]

Chris: născut pe meleaguri dobrogene, par a avea în cerneala cu care scriu câte ceva, atât  din „tristele” cât și „ponticele” poetului romano-tomitan. Dar poezia actuală are ceva mai mult din metamorfozele kafkiene ale Lumii, când convingerile poetului sunt ca temnițele văzute de mine (recent) între zidurile de cremene ale Cetății Neamțului. Și care, n-au cum să nu te înfioare.

[Tudor Cicu]

Mihaela S: Da! Tristețea stă mereu la pândă în spatele celui care scrie, ca printr-o fereastră prin care poetul privește în transcendent, încât nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva doar provocarea diavolului naște în noi, imaginația? Vorbind despre onoarea actului de a scrie, Mircea Cărtărescu împărtăşea şi el durerea acestui act al democraţiei noastre, temându-se că „va avea soarta tristă de a nu fi citit de nimeni”. Citit de tine (și sunt sincer) mă simt eliberat de tristețe. Și o spun, abia întors de pe meleaguri moldave. 

[Tudor Cicu]

Valeria: Trenul tristeţii trece peste noi de parcă nimic nu mai face parte din noi. Un fluviu curge în continuare (în noi) – care e... viaţa. Taina acestor treceri prin viață se întâmplă numai înlăuntrul nostru. De mâine încolo, normalitatea la care visăm, crucea ce ar trebui purtată de noi, a celor despre care scriem, nu mai poate lua forma întâmplării. Totul tremură în univers, iar poveştile mari vor poposi şi la urechile celor ce n-au vrut să audă că, dacă n-am scrie despre drama a ceea ce ni s-a întâmplat cândva, „timpul ar trece peste noi cu nepăsarea lutului grăbit”, cum ne avertiza marele Will. Iar cei care înțeleg, descoperind înțelesul din scriitura poetului, și au realizat faimoasa judecată hegeliană (că „întregul este neadevărul”), vor stăpâni și judecata tiraniei lui „a fost odată ca niciodată”. (Tocmai am trecut - de curând - pe la teiul lui Eminescu din Copou și tristețea Veronicăi din aleea alăturată încă nu umbrise „dorința” poetului rămasă dăltuită în piatră, în fața bustului său).