Linişte

[Mihai Katin]

  

Liniştea nu este sfârşit de cuvinte,

Poate doar cercul unei vocale,

Simetria camerei goale,

 Pătratul nocturn în care

Luna joacă şotronul stelar şi adoarme

În oglinda mării  cu ecoul smarald

Când suflete cad

Se aud aripi de  secundă,

Lacrima ce vrea să se-ascundă

 De râsul infam şi complice,

Moartea nu zice câtă linişte toarnă

În toată durerea prăfuită pe stradă,

 În tânguirea pierdută

Prin strâmta mansardă

Unde drama se scrie teluric în var,

Tăceri în zadar

Se urcă pe ziduri, privesc sub amurg

Cum destinul încheie un târg

 Cu prima rază de Lună,

Liniştea vine ca ultim răspuns

La zarva nebună a lumii, ca unic răgaz

Înainte ca valul mulţimii să şteargă şi o umbră de vrăbii,

Inexorabil începi să te-apropii

 De o clipă în care

Sufletul simte lipsa de alb şi azur,

Cât mai avem un contur

Și ştim a visa

Cât încă putem a cânta şi nici  un glas  nu-i pierdut

Liniştea  ne roagă să punem un semn la pagina care

Nu o vom scrie decât la-nceput

 Ca erata unui final

Va fi nevăzut simbol infinit de banal,

 Dorul ciobit

Din  clepsidra pe care cu secunde celeste

Liniştea noastră o va scurge etern

Între cuvinte rămase sub imagini rupestre.

 

[Chris]

foarte frumos, mi-a placut mult imaginea de final si ritmul interior al poemului.

[Grig Salvan]

În vuietul vremii pe care o trăim, „în zarva nebună a lumii”, liniștea devine un deziderat suprem, tânjim după ea și o căutăm în toate formele în care s-ar putea găsi. Interesantă radiografie a liniștii.

[Vasilisia Lazăr]

O meditație densă și melancolică asupra tăcerii ca formă superioară a existenței — o tăcere care nu înseamnă sfârșit, ci înțelepciune, reflecție, poate chiar mântuire. Autorul reușește, prin imagini bogate și vizuale („Luna joacă șotronul stelar”, „aripi de secundă”, „clepsidra cu secunde celeste”), să creeze o atmosferă cosmică, metafizică, în care liniștea devine aproape o entitate vie.

Totuși, textul ar câștiga printr-o ușoară decantare — unele metafore, deși frumoase luate separat, aglomerează discursul și riscă să estompeze claritatea mesajului. Poetul are o sensibilitate autentică și o cultură a imaginii rare, dar e nevoie, uneori, de puțin aer între idei pentru ca forța lor să respire.

Este însă un poem amplu, de respirație mare, unde liniștea nu e gol, ci plenitudine — o tăcere care vorbește prin simboluri cosmice și sufletești. Felicitări!

[Maria Mitea]

Un poem care ne spune că ”Lniștea vine ca ultim răspuns” - ”Moartea nu zice câtă linişte toarnă” - ”

Când suflete cad

Se aud aripi de  secundă,” - versuri ce poartă greutate ideatică,  pun cititorul pe gânduri, și numai liniștea nu-ți aduc, 

iar, ”Cuvintele” - aș zice că tot ce știu să facă cuvintele, e să ne taie oxigenul. :) 

... de multe ori nu mai avem încotro, și ne pierdem între morminte și biserici căutând adevărata liniște...

(Cred că) Nu este posibil să creăm liniște pe acest pământ; putem doar visa la ea, - cucoana universului.

Iar dacă reușim să stăm câteva ore în meditație, nici decum nu este liniște, ci trăim încercarea de a o cunoaște.

O putem căuta în diferite locuri... putem visa la ea, 

putem scrie poezie despre liniște... la fel ca iarba sau munții, și ei caută liniștea ca și noi... doar că sunt mult prea înțelepți și amabili, știu să o asculte...:)

Unde e ascultare, acolo ne cresc șansele de a cunoaște liniștea altei lumi,

liniștea pe care nu trebuie să te forțezi s-o auzi...

” Cât încă putem a cânta şi nici  un glas  nu-i pierdut, 

Liniştea  ne roagă să punem un semn la pagina care ...” - frumos e versul ”sub imagini rupestre.” 

[Monica Pester]

Liniștea este nevoia de adevăr a minții.

Este càntecul ĺebedei în apele lagunei albastre, daŕ și semnalul ceresc  al împăcării cu tine însuți. 

Intr-o lume tot mai haotică, liniștea minții și pacea sufletului devin porți de apărare și  înțelepciune pentru un Sine fragil și înțelege distorsionat.

Mihai, prin venele tale străbate acum odisperare căreia i-aî găsit rădaciniĺe dar îcauți cù ardoare încă,  leacul.

 Moartea nù este mai bună decât viața. 

Dar căutăm mereu Ĺinistea

Prețuire pentru acest poem ce ne caută adâncimile. 

[Mihai Katin]

avem nevoie de liniște  pentru a potolii setea inimii,pentru a lăsa mintea sa se ridice deasupra  ca sa poate gasi drumul  prin mlaștinile  virtuale ori reale ale acestei lumii  când imunda ,când  religioasa pana  la un bigotism  atroce