La un capăt de sfoară – infinitul

[chindea maria elena]

 

 

palmele care măsoară vidul

 

 

nu mai întreba depărtarea cum colorez șuvițele zilelor

pare că nu-mi pasă iubite odihnesc între ape

timpul care mi s-a zbătut rănit sub cnut și cravașă

acum se dezlipește ușor de pe unghii

precum oja de o calitate inferioară

nu mă întorc să-i aranjez pliurile când se topește în zare

nu-i mai simt lipsa nici pulberea de sub talpă

nu mai invocă puterea totalitară

din demult 

 

privirea a adaptat plutirea ca pe un ritual sabatic

bioritmului propriu

 

nu mai hrănesc iedere și nu le împrumut

culorile înșelătoare nici oamenii

(de parcă ar fi primit nu știu cum o directivă tainică)

nu mi se mai agață de vene să bea

sau să sfâșie

 

cu surâsul pe buze am aliniat în fața

plutoanelor de execuție

infirmii dovediți

comanda ”foc” a venit firesc încadrată ecuației

care înrămează și moartea și viața

aceluiași tablou magic

 

nu mă căuta iubite

pendulul definește spulberul din oase

râsul îi dăruiește

caleidoscopul culorilor și puterea

 

din barometrul șanselor am făcut cuier

furtunilor pe care le-am părăsit

fără să regret dar și fără să acuz că nu pot bea

laptele lunii

scurs în pahar în noaptea învierii

 

buza mea e prea subțire să atingă neantul

 

am pus în lesă întunericul căruia nu i-am putut schimba

cifra octanică iubite

și-l plimb după mine în promenadele venusiene

ca pe un animal de companie

 

sunt domesticită

nu mai îmbrac oameni ca pe costume de azbest

 

am devenit una cu focul de când i-am privit inima

și m-am lăsat băută până la ultima particulă

din mările ochiului

(nu mi-a spus nimeni c-ar fi cea denumită ”a lui dumnezeu”

care nu e – aș întreba de mi-ar fi permis)

 

fără un scop anume

toate bucatele am împărțit nu numai peștii înălțării

fie c-au fost fie nu sărbători legale

pâinea am dospit-o în rănile mele și-am condimentat-o

cu vise

în toate zilele de obidă în care cerul țâșnește din

genunchi fisurați

și erupe în antecamera cordului

 

ca să umplu și ziua a șasea am eutanasiat

caii apocalipsei deveniți inutili odată cu  eradicarea spaimelor

gârboveala înțeleaptă a păcatului

nu-mi mai ridică semne de întrebare

ultimele inundații de candoare

mi-au schimbat radical relieful pulsațiilor

 

între ape

odihnesc alb depărtările iubite

 

să nu mai fiu

doar un colț de infinit mai am de umplut 

 

[Ion Lazăr da Coza]

antecamera > anticamera (nu întreba de ce!)

Ai dreptate - să judeci trecutul e un nonsens, să umplem colțul de infinit e totul.

Vervă creatoare la maxim!

da Coza