La ceasul uitării

[Corneliu Neagu]

 

E toamnă târzie - aud la fereastră

doar ploaia venită pe aripi de vânt,

garoafele puse de ieri într-o glastră

desfac din corole un vechi jurământ.

La ceasul uitării, ieșind din petale,

cuvintele scrise cândva în trecut

aduc la fereastra cu geamuri ovale

rafale desprinse din vântul pierdut.

 

Sosite acum din fiorduri stâncoase,

cu vechiul vapor andocat lângă port,

ajung fără veste, spre seară să lase

un alt jurământ pe un mitic suport –

o floare de gheață, demult rătăcită,

purtând în petale înscrisul cel nou

cu versuri rescrise de-o mână rănită

la masa tăcerii de lângă hublou.

 

Citește, iubito, cuvintele toate,

topite din floarea de gheață ad-hoc,

ascultă și vântul ce încă mai bate

cu vorbele mele scăpate din toc.

Desigur, așa vei afla, fără grabă,

că timpul se scurge acum înapoi,

iar orele-ntoarse întruna întreabă

de ce în pădure copacii sunt goi.

[Corneliu Neagu]

Și eu mă bucur, Monica Pester, că versurile mele au ajuns la corzile sufletului tău ("mai mult sau mai puțin uitate"), făcându-le să vibreze. Gând ales din partea mea!

[Monica Pester]

Când nu te rănește nimic și simți cum versurile curg și trec prin tine, răscolind mai mult sau mai puțin corzi uitate, ei, da, aceea este definiția mea pentru poezie de calitate. Mă bucur pentru dumneavoastră ! 

[Corneliu Neagu]

Mulțumiri alese și gând bun din partea mea, dragi prieteni Floare și Alexandru! Onorat de cuvintele voastre de apreciere!

[bolache alexandru]

Melancolie, ritm perfect( deși eu nu mă pricep, așa , sunt doar cititorul care încearcă să scrie) o lectură plăcută!

[Floare Arbore]

este deja o tradiție să te citesc cu mare interes și bucurie dragă Corneliu. un poem admirabil. sincere felicitări.