în lumea asta înghițită de minciuni și zăpăcită
zicea bunicul
rar deosebești un suflet atât de nestricat cum e calul
animalele astea uriașe
cu patru picioare puse cam anapoda și dinți nelalocul lor de mari
au fost aduse cu carul mare înadins pentru oameni
când un cal e nervos
înseamnă că ce vrei tu de la el nu e bine
până când s-a dus în armată a mânat cu foame caii altora
ai lui n-aveau
nu s-a repezit în instrucție
venise acolo cu gânduri de pace
în inima lui rădăcinile scormoneau o iubire sângeroasă
s-a dus la majur și a stăruit să-l dea la cai
de dis-dimineața cu pleoape neatinse de soare
până când ziua întuneca lumina stelelor
toată prevederea bunicului era să-i învețe să se poarte
ca niște bărbați de toată isprava
îi făcuse îndrăzneți mândri și puternici
doar că nu vorbeau
toți crăpau de invidie la paradă
crește un zmeu perfect de iubire în sufletul tău
mai băiete
nimic nu șterge dorul din inima ta de foc
zicea majurul
și-i lucea mustața mai tare ca tăișul sabiei
nu este om mai fericit pe lumea asta
decât cel care a simțit în ceafă dragostea unui cal
Adaugă un comentariu
Multumesc, Ioniţă Gabriela. Cine a trait astfel de evenimente rezoneaza altfel, le simte si le intelege intr-un mod particular. Ce noroc am avut sa avem alaturi astfel de oameni deosebiti!
mă ia plânsul...bunicul meu a fost cioban, cu cal, cu căruță...o muscă nu ar fi omorât! ( bunica se ruga de vecini să-i taie câte un pui) REVERENȚĂ!
Foarte greu cu textele despre bunicul, doama Valeria Merca. Nu inventez, il am in fata, il vad. Asa vorbea el in primele trei strofe. In a patra (ultima) am cam pus de la mine, din cauza asta pare altfel. Sigur ca totul este perfectibil, dar ma tem sa nu iasa un bunic altfel decat il iubeam eu. Avusese numai fete si eu primul nepot. Era mort dupa mine si eu dupa el. Trebuie lucrat cu ingrijire. Multumesc pentru comentariu si apreciere.
Mai mult cu tentă de poveste în primele trei strofe. Alăurarea „că ce” din v 8 nu e prea fericită.
Mi-a plăcut, în schimb, ultima strofă!
Pe semne autorul a terminat uneltele din curtea bunicului și a trecut la animale. Tema din acest prozo-poem, despre bunicul, cristalizează caracterul acestuia, precum și preocupările țăranului român, ale timpurilor. Aici dragostea pentru cal, animal râvnit a fi în ogradă. Însă nu-l avea, în tinerețe. Probabil vom afla dacă l-a avut mai târziu.
Textul este alunecat bine spre epic, metaforele sunt subțiri și ceva erori:
dinți, - aici se cere articolul hotărât, deci - dinții; de dis-dimineața - fără de, e mai corect. să-l dea la cai - sună ca și cum l-ar da cailor să-l mănânce, cel puțin, mai ales că mai sus ai, o iubire sângeroasă...
ca niște bărbați de toată isprava - comparația, ca niște bărbați e cam mult... Cu ceva permisiune, doar masculi, ar fi mai tolerant. Sau formulat altfel. Nu de alta, dar s-ar putea supăra caii... :))
Chiar dacă este vorba despre cal, se repetă cam mult cuvântul, iar în ultima strofă, prea multe pronume: tău, ta, cel.
Și cam atât... :))
Cu prietenie,
Sofi
© 2023 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE