Jurnal de călătorie - de vorbă cu mine

[Mihaela Popa]

fiecare zi mă renaște așa cum se așează vrăbiile pe gard pun lacăt la poarta gândurilor amintiri însoresc zâmbete ca o rugăciune mai tânără cu un mâine care se face prezent

//sau cine mai știe ce o mai fi

până atunci te sărut mamă și-ți spun sărut mâna suntem atât de departe dar tu știi că ești mereu aproape în sufletul meu

ne este bine aici

dar nu ca atunci când ne întoarcem

acasă culorile sunt atât de vii și aerul atât de proaspăt

pământul se lasă călcat și șterge urmele noastre

ca norii suntem //

umblu desculță

picioarele mele au perne de aer

calc apăsat //

trenurile nu mai respectă orarul nici picioarele nu mai duc pe drumul știut

toate se întâmplă de parcă lumea se vrea de la început (Eva nu avea nicio rivală și Adam se plictisea numărându-și coastele)

de la un timp nu mă mai satur de somn și visele-mi se așează sub pernă numărând fulgii să văd dacă pot face măcar o aripă de înger să atingă lumea aceasta

și o pajiște în care să zburde mieii care nu vor deveni niciodată oi

nu pot învinge timpul dar mă pot bucura de el

[Valeria Merca]

Un prozo-poem cu o mare încărcătură emoțională.

Am citit cu admirație

[Mihaela Popa]

:) mulțumesc, Mihaela!

[Mihaela Popa]

Sofy, departe, tare departe...

mulțumesc frumos, tu ai darul de a descifra frumos și de adânc

[Mihaela Suciu]

Fiecare generație a avut propriile frământări. Bucurându-se de timpul său, s-a inventat speranța!

[Sofia Sincă]

Uf!Uf! Uf!

Nu cred că poate cineva citi ce ai scris tu aici, fără să lăcrimeze... Asta ai vrut, dragă Mihaela? Dacă da, ai obținut. Te-ai eliberat, cel puțin?

Și totuși mai citesc o dată...

Prozopoem cu afectivitate cutremurată de simțirea celui plecat... Dorul de casă, de locurile părintești aduce forță elementelor compoziționale, punând în ele frenezie și o muzică tristă, copleșitoare.

Și cu toate astea mă despart greu de poem. Fiecare dintre noi, are cel puțin pe cine plecat departe... departe.

Sofi