În culorile patriei

[gina zaharia]

Dormeau acolo, sub niște movilițe de mâl,

cu gândul în bătaia puștii, ghemuiți într-o pagină de istorie

și-n cântec de greieri,

din când în când își aprindeau luminările,

apoi le aruncau pe cer, habar n-aveau că stelele moarte sunt roșii,

iar în fiecare seară

un soldat vine să le numere!

Necunoscutul acela își cărase în raniță iubita, și mama, și frații,

apoi s-a dus să stea lângă un copac bătrân,

cu capul pe glorie.

 

Mi s-a spus că era fratele tatălui meu,

de atunci îl pomenesc în rugăciunea mea simplă.

Când eram mică, pe masa bunicii stătea mereu fotografia unui tânăr.

Nu putea să mănânce până nu-i dădea și lui un dumicat

din pâinea rămasă la plecare;

Și ce dor sfâșietor venea din privirea aceea demnă

din care curgeau mir și lumină!

Amintirea lui încă mai plimba prin piept un râu de sânge

și o  barcă de salvare,

înota printre strigăte de ajutor și uita cine e și de ce vine peste el

prăpăd cum nu s-a mai mai văzut.

 

Nu l-am visat niciodată, dar parcă l-am zărit măsurând Carpații,

devenise cavaler în templul lui Hristos.

Ce mioapă sunt și ce bocanci tociți poartă eroul la căpătâiul căruia

niște crini sălbatici se ceartă cu vrăbiile!

Mormântul lui e și al lor, undeva între nord și sud,

între verde și amar,

lângă el o cumpănă tot  umple

paharul rămas acasă,

paharul de vin din care s-a împărtășit pacea,

în el s-au strâns câteva grame de pământ și cuvintele de rămas-bun

care mângâia părul albit de durere, al bunicii.

 

Ei, maică, o auzeam spunând,

Neculai al meu e în oastea Domnului și nicio amărăciune nu se leagă de el,

îi aud vocea în dăngănitul clopotului din vale

și parcă mă strigă pe prispa unde l-am petrecut

până s-a făcut cât o gărgăriță

lovită la picior.

Cu cine să te pui? Ofta bunica,

și-n brațe îl mai țin uneori,

pare un prunc pregătit să se descurce singur,

dar de fiecare dată merge cu mine la biserică,

apoi fuge să-și deretice casa lui de departe,

casa lui cu zăbrele de stejari,

ascunsă între niște ani gârboviți.

 

Cine știe cât o fi până acolo,

sunt sigură că nu se abate din drum,

da’ ce de somn pe el, maică,

ce de somn otrăvit, ce pustiu în satul ăla de piatră

și ce de iarnă în povestea asta, fără pârtii, fără foc,

doar cu o manta uitată într-un dulap!

Toate cămășile albe au fost spălate la râu,

numai cămașa lui a rămas cu mânecile ridicate

într-o îmbrățișare strivită.

Acum știu de ce trage peste el curcubeul,

să se învelească în culorile patriei sale,

știu,

pentru că așa l-am găsit ultima oară,

sub movilița aceea deportată dintr-o parte în alta

a inimii mele.

 

 

[Ionel Mony Constantin]

UN POEM DE EXCEPŢIE

[Tudor Cicu]

Poemul tău e superb, Gina! Duioșie, durere, păreri de rău, strângere de inimă... și trăiri de aici și până în zare, cât vezi cu ochii. Ai scormonit în inimile noastre diferit: eu tocmai mi-am adus aminte că unuia dintre neastâmpărații (erau unsprezece în familia acelor rude ale noastre), mai exact celui mai mic ce tocmai împlinise doar 17 ani, cînd a plecat voluntar pe frontul rusesc bătrânul i-a zis „poate nu te mai întorci”, profeție amară, împlinită. Apoi ani la rând a cutreierat Rusia să-i găsească mormântul ca să se roage să-l ierte. ...Dar, fără tristețe, poezia n-ar avea magia ei.

[Ion Lazăr da Coza]

Mulțumesc, Gina Zaharia!

da Coza

[Sofia Sincă]

Sensibilizator, mișcător profund. Odă eroului român. Acel tânăr poate fi unchiul, tatăl, fratele oricăruia dintre noi. erou căruia îi suntem dator. Lacrimile bunicii... nimic mai emoționant.

Felicitări pentru această odă, Gina!

Sofi

[Valeria Merca]

Admirație, Gina!

[gina zaharia]

Măcar o clipă să-i aducem într-un tablou al istoriei... Mulțumesc, Mihaela!

[Mihaela Suciu]

Un poem plin de duioșie într-o amintire vie! Frumos!