În culorile patriei

[gina zaharia]

Dormeau acolo, sub niște movilițe de mâl,

cu gândul în bătaia puștii, ghemuiți într-o pagină de istorie

și-n cântec de greieri,

din când în când își aprindeau luminările,

apoi le aruncau pe cer, habar n-aveau că stelele moarte sunt roșii,

iar în fiecare seară

un soldat vine să le numere!

Necunoscutul acela își cărase în raniță iubita, și mama, și frații,

apoi s-a dus să stea lângă un copac bătrân,

cu capul pe glorie.

 

Mi s-a spus că era fratele tatălui meu,

de atunci îl pomenesc în rugăciunea mea simplă.

Când eram mică, pe masa bunicii stătea mereu fotografia unui tânăr.

Nu putea să mănânce până nu-i dădea și lui un dumicat

din pâinea rămasă la plecare;

Și ce dor sfâșietor venea din privirea aceea demnă

din care curgeau mir și lumină!

Amintirea lui încă mai plimba prin piept un râu de sânge

și o  barcă de salvare,

înota printre strigăte de ajutor și uita cine e și de ce vine peste el

prăpăd cum nu s-a mai mai văzut.

 

Nu l-am visat niciodată, dar parcă l-am zărit măsurând Carpații,

devenise cavaler în templul lui Hristos.

Ce mioapă sunt și ce bocanci tociți poartă eroul la căpătâiul căruia

niște crini sălbatici se ceartă cu vrăbiile!

Mormântul lui e și al lor, undeva între nord și sud,

între verde și amar,

lângă el o cumpănă tot  umple

paharul rămas acasă,

paharul de vin din care s-a împărtășit pacea,

în el s-au strâns câteva grame de pământ și cuvintele de rămas-bun

care mângâia părul albit de durere, al bunicii.

 

Ei, maică, o auzeam spunând,

Neculai al meu e în oastea Domnului și nicio amărăciune nu se leagă de el,

îi aud vocea în dăngănitul clopotului din vale

și parcă mă strigă pe prispa unde l-am petrecut

până s-a făcut cât o gărgăriță

lovită la picior.

Cu cine să te pui? Ofta bunica,

și-n brațe îl mai țin uneori,

pare un prunc pregătit să se descurce singur,

dar de fiecare dată merge cu mine la biserică,

apoi fuge să-și deretice casa lui de departe,

casa lui cu zăbrele de stejari,

ascunsă între niște ani gârboviți.

 

Cine știe cât o fi până acolo,

sunt sigură că nu se abate din drum,

da’ ce de somn pe el, maică,

ce de somn otrăvit, ce pustiu în satul ăla de piatră

și ce de iarnă în povestea asta, fără pârtii, fără foc,

doar cu o manta uitată într-un dulap!

Toate cămășile albe au fost spălate la râu,

numai cămașa lui a rămas cu mânecile ridicate

într-o îmbrățișare strivită.

Acum știu de ce trage peste el curcubeul,

să se învelească în culorile patriei sale,

știu,

pentru că așa l-am găsit ultima oară,

sub movilița aceea deportată dintr-o parte în alta

a inimii mele.

 

 

[gina zaharia]

Te îmbrățișez, Elena!

[Elena Mititelu]

Emoționant mesaj!

Felicitări și pentru acest poem!

[gina zaharia]

Mulțumesc, Mihaela!

[gina zaharia]

Mulțumesc, Alexandru!

[bolache alexandru]

Emoționant!

[gina zaharia]

Vă mulțumesc d-le Mony!

[gina zaharia]

Domnule Tudor Cicu, am închis câteva clipe ochii și am zărit casa bunicii cu fotografia unui tânăr care pentru ea era o icoană. O viață întreagă l-a jelit, s-au întâlnit când bunica trecuse de 95 de ani. M-am bucurat că am reușit să scriu acest poem. De fapt cineva își exprimase dorința de a trimite ceva pentru o antologie despre Centenar. Atunci mi-a venit în suflet aceasta imagine. Nu m-am oprit până nu l-am terminat. 

Mă bucur că v-a plăcut. Mulțumesc din suflet!

[gina zaharia]

Și eu îți mulțumesc, da Coza!

[gina zaharia]

Draga mea Sofi, Neculai chiar era fratele mai mic al tatălui meu. Un tânăr chipeș, de fapt, un copil plecat pe front. Nu s-a mai întors niciodată. Tare dor i-a mai fost bunicii de el! În rest, acele stări mi le-am imaginat că ar fi trecut prin sufletul ei de mamă și cu siguranță nu m-am înșelat.

Măcar știu că și eu, nepoata lui, l-am adus o clipă pe pământ.

Mulțumesc!

[gina zaharia]

Mulțumesc, Valeria! pentru fiecare gând frumos al tău!