Şi nu mai ştiu...

[Mioara Manoilă]

E toamnă. Pe la Dunăre, pescarii
aruncă-n lotci tăcerile din peşti.
Şi nu mai ştiu din care-adânc de carii,
Mi-au prins în undiți cartea cu poveşti.

În scoicile-ngropate în nisip
Se tânguie un sunet de chitară.
Şi parcă timpul a încremenit,
În cerul revărsat în călimară.

E toamnă şi-nspre margine de sat,
Căruțele îşi leagănă țiganii
Şi nu mai ştiu pe unde şi-au lăsat
Poemu'- n care înfloreau castanii.

Țiganca, acea vrăjitoare blândă
Ce-a adunat în salbă toatã zarea,
Nici nu mai ştie că-ți erau oglindă,
Ochii ei negri mai adânci ca marea.

Sătucul doarme şi în colț de stradă,
Parcă m-aştepți cu stelele în brațe.
Luna se-aşază pe banca de la poartă,
Sub pinul ce-o invită printre ace.

Din vântul blând ce-i agățat în ceață,
Îmi cade în fereastră un suspin.
Aştept mereu aceeaşi dimineață
Şi-un anotimp în care am să vin...

[Vasilisia Lazăr]

Un frumos pastel al unei seri de toamnă cu multe imagini deosebite. Răzbate din el o nostalgie... Poezia are o muzică a ei, îmi place. De acord cu recomandarea folosirii lui „și nu mai știu”. Frumos era să apară la început și la sfârșit, sau în fiecare strofă, sau doar la final. Asta ca recomandare pe viitor. Atenție și la folosirea corectă a virgulei!

Există, însă, nu una, ci trei ruperi de ritm și toate din cauza metricii. Am încercat câteva sugestii, autoarea poate găsi altceva mai bun decât am găsit eu pe moment.

Sătucul doarme şi în colț de stradă, / Sătucul doarme şi ca-ntotdeauna
Tu mă aştepți cu stelele în brațe.
Luna se-aşează pe banca de la poartă, / Pe banca de la poartă șade luna
Sub pinul ce-o invită printre ace.

Din vântul agățat în ceață, / Din vântul tandru agățat în ceață,
Îmi cade în fereastră un suspin.
Aştept mereu aceeaşi dimineață
Şi un septembrie în care am să vin... / Şi-un anotimp în care am să vin...

[Mioara Manoilă]

Doamna Amanda Spulber, vă mulțumesc pentru observație, dar ar trebui să îmi spuneți şi al cui este stilul, pentru că eu îl folosesc numai pe al meu. Nu mă deranjează absolut o critică, dimpotrivă! Dar nu trebuie să ne oprim la jumătate când avem ceva de spus. Altfel nu reuşim niciodată să înțelegem. Vă mulțumesc!

[Amanda Spulber]

E mai bine acum. Mulțumesc. Da, am aceeași părere. Nu sună bine versul cu luna, mai ales că nici nu ai rimă. Trebuie păstrat ritmul. E un amestec de vers alb și vers cu rimă aici. Mie nu-mi sună rău, totuși. Parcă îmi sună și cunoscut stilul, dar poate e doar o impresie.

[Amanda Spulber]

Am o rugăminte. Sunt pe mobil. Dacă vrei să editezi. Adică să dai enter după fiecare vers ca să apară fiecare vers pe un rând. Acum versurile apar înlănțuite.
Din ce am putut să observ, curge frumos. Doar la versul cu luna care stă pe bancă parcă ar fi o problemă.

[petrut dan]

Curge lin, ca apa în care pescarii tăi își duc traiul poetic, o singură observație, titlul care este cuprins în mai multe strofe ar trebui împărțit altfel astfel încât să folosească gradației și implicit intensității, ia să mă uit, ai șase strofe, în prima e bine pus, dar pe urmă ai în a patra și a cincea, ori pui la toate ori pui în prima și ultima obligatoriu ca să fie cel puțin egale și poti să mai pui la mijloc, așa, când citești după a treia și a patra finalul îți pare incomplet, plus că pierde din intensitate, deci ori pui la toate, ori pui capetele și mijlocul, așa cum e acum pare fragmentat și e păcat că e un text bun, mai ales dacă îl vrei și-n antologie! Cu drag!)  A, și încă ceva acolo, „cerul revărsat în călimară” pare un pic obstructiv, poate ar fi mai bine din călimară, e mai logic, călimara este totuși un spațiu închis și, oricât l-ai metaforiza, tot nu are dreptate, în schimb invers are toate înțelesurile pe care îmi închipui că ți le-ai dorit și încă ceva în plus! Părerea mea!)