Gonit de foamea unor zmei

[gabriel cristea]

Mi-e sufletul surcele ude. 

De unde focuri, să m-aprind? 

În delte cu acustici surde

Sunt stuful frânt, de pe un grind… 

Și barcă sunt, și vreme oarbă;

Ninsori ce cad necontenit, 

Ca rumegușul de pe coarbă 

Ce sfredelește-n asfințit. 

Mă copleșesc schilave raze, 

Cum, fugitiv, în ochii mei

Pătrunde stolul peste oaze, 

Gonit de foamea unor zmei. 

Acolo simt, și nu se-aude

Cum pasărea devine grind;

Mi-e sufletul surcele ude

De unde focuri, să m-aprind? 

[Mihaela Popa]

tare frumos, felicitări!

[Grig Salvan]

Melancolică litanie (într-o ritmică ce-mi amintește de unele „doine” ale lui Cezar Ivănescu), despre sufletul sfărâmat și ud pe care nici un foc nu-l mai poate aprinde, despre tăcerea lumii deltaice în care totul a amorțit, iar sufletul se simte și el frânt și încremenit pe un grind. Citit și recitit cu plăcere, ca de obicei.

[Chris]

da, ce frumos!

[bolache alexandru]

Versuri minunate care te încântă! Felicitări!

[Vasilisia Lazăr]

O poezie superbă, într-adevăr, frumusețea Deltei nu îți mai este de-ajuns de această dată. Am vrut să citez o strofă, dar îmi place totul. Felicitări!

[gabriel cristea]

Mulțumesc de apreciere și comentariu, stimate domnule Corneliu Neagu! 

[gabriel cristea]

Dan, mulțumesc de comentariu! Da, cu prietenie! 

[gabriel cristea]

Mulțumesc,  doamnă Dorina Cracană! 

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Monica! Poezia  profundă se naște în singurătate, acolo unde păsările o-nsuflețesc cu zbor. 

[Corneliu Neagu]

De la un capăt la altul vibrația lirică usucă surcelele umede, iar focul se aprinde, generând reverberații luminoase și acustice în sufletul cititorului surprins de frumusețea versurilor!