Eu

[Ana-Maria Butuza]

Eu nu am aripi,
poate nici n-am avut.
Sunt o biată pasăre de lut,
un desen în creion, pe hârtie,
rătăcit într-o lume albă, pustie.

Eu nu am inimă,
poate nici n-am avut,
sau, dacă da, n-o fi bătut.
E o pată de sânge uscat,
ce s-a scurs în pământul crăpat.

Eu nu am umbră,
poate nici n-am avut,
ca o poveste fără-nceput,
un șir de cuvinte rostite în vânt,
într-o lume în care nimic nu e sfânt.

Eu nu am glas,
poate nici n-am vorbit.
Sunt murmur stins într-un vis nelocuit,
ecou pierdut printre stânci, fără formă,
un strigăt mut ce mereu se transformă.

Eu nu am ochi,
nici mâini, nici picioare.
Atunci, ce sunt
și de ce sunt, oare?

[Grig Salvan]

Inocent poem, ca un joc de cuvinte al copilăriei, când orice devine problematic și sceptic, când întrebările sunt grave, existențiale și esențiale. Îmi place mult acest joc de-a existența/nonexistența într-un poem care definește la modul negativ ființa întrebătoare și autoreflexivă. 

[Mihaela Popa]

frumos!

[Ana-Maria Butuza]

Vă mulțumesc, cu recunoștință! Versurile mele nu sunt lucrate, modelate, sunt așa cum curg din mine atunci când simt.

[bolache alexandru]

Mie mi-a plăcut acest joc de recunoaștere a sinelui! 

[gina zaharia]

Ești izvorul care șerpuiește, întrebător, pe câmpia Cuvântului. Și tot rătăcind așa, poate aduna idei plăcute. Ca aceasta!

[Ada Nemescu]

Repetitiv, un exercițiu de recunoaștere a chipului oglindit într-o apă limpede.

Să nu tulburi apa, doare...

aDa