Epitaf fără cuvinte

[Corneliu Neagu]

V-am explicat cândva, distinsă doamnă,

că nu sunt eu acela care plânge

cu lacrimile ploilor de toamnă

căzând în suflete cu stropi de sânge.

Nici cel dojenitor certând copacii

că în răzoarele de lângă stradă

au ofilit la umbra lor chiar macii

plângând pe Minulescu-ntr-o baladă.

Nu sunt nici vrăjitorul care poate

să vindece iubirile pierdute

întoarse cu regretele lăsate

pe brâul rupt al marilor redute.

Și nici groparul care duce-n spate

pământul răscolitelor morminte

unde își plâng amantele trădate

iubirile-ngropate mai-nainte.

Sunt numai scribul trist care traduce

jurnalul scris cu vorbe nerostite

de nevăzuții țintuiți pe cruce

în Golgote din inimi părăsite.

Acum, spre asfințit târziu de toamnă,

când mă îndrept smerit spre cele sfinte,

îți las un epitaf fără cuvinte,

să îl păstrezi ca amintire, doamnă.

 

 

 

[Gabriel Cristea]

Frumos!