dorințe

[Tudor Cicu]

dorințe

 

dacă ai Doamne-n ceruri și timp cumva să-ți faci

pune-n Geneză-atâta, ceva un rând mai jos:

să nu-mi aduci la scaldă doar ursitori și vraci

ci adu peștișorul de aur, lunecos...

 

a-mi cetlui ursita cu solzul între dinți

că trâmbițe și surle, o, Doamne-n niciun caz!

și-un car de draci să-mi ducă, trena ca unor prinți

ca lui Dănilă, iapa, săltând cu ea prin iaz.

 

un țarc de corbi vreau daru-ți, eu însumi ca dresor

ca să-i trimit în lună, de-acolo într-o stea

iar sub salcâmii-n floare, când tot s-or duce-n zbor

în fiecare seară să fiu doar eu și ea.

 

vezi, Doamne, nu-ți cer aripi, de șoim în plin avânt;

doar visului să-i crească, precum niște momâi

ce Don Quijote văzuse, în morile de vânt...

săltând pe catalige în lupta sa dintâi.

 

și ultima dorință... pe pragul de noroc

ninsorile să cadă, în dans, sub geamul ei;

chiar mii de ani de-or trece, cu veacuri la mijloc

dar va citi și află, că-i ea în toate trei.  

[Vasilisia Lazăr]

O, daaa, de fapt e atât de clar! Oare de ce n-am văzut atunci? 

[Tudor Cicu]

Nikol M : Târziu am observat că ai făcut un comentariu și la poezia mea „pe tine te zidește cerul...” și nu ți-am răspuns. Dar o fac aici. Cititoare de poezie, poetă de asemeni, trăind printre atâți poeți care scriu pe ÎNSEMNE, tu trebuie să realizezi că memoria celui-care-scrie e ca făclia care l-a scos pe Danko și pe ai săi (din povestirea lui Gorki) din întunecimea locurilor prin care au rătăcit o viață. Iar memoria scriitorului e un labirint continuu. Un labirint asemănător ca și cel descris de eroul lui Dickens (Pip) din Marile speranţe: „Eram pierdut în labirintul măreţiei care mă aştepta şi nu eram în stare să regăsesc potecile lăturalnice pe care noi toți le străbătuserăm împreună”. Așadar: scriitorul e un purtător al flăcării ce va scoate din popor Frumusețea la liman. Fiindcă mă obsedează aceeași temă din adolescență și acum, iată ce scriam (licean fiind) într-o poezie: redau pentru tine finalul poeziei.

„...Am cîntat caişii, merii, prunii, floarea de gutui

Dar ca valul spart de coastă pier în dragostea dintîi

Şi culcat cu-n braţ sub capu-mi, ochii ţintă către bolţi

Am sculptat cu gîndu-aiurea  ne’mplinirile din sorţi

Părăsind aceste rînduri să nu uiţi măcar în parte

Că atingi şi viaţa mea, cînd atingi această carte.”

... Așadar și eu îți spun, sincer:  Cu drag!

 

[Tudor Cicu]

Petruț Dan: Ca și celorlalți dintre cei care postează pe ÎNSEMNE, trecerea unui poet scormonitor de „semne și noduri” (cum spunea Nichita) e un salut trimis prin eter. Și îți mulțumesc pentru semnul tău de lectură. Tâlcul poveștii din această poezie evocatoare este despre încrederea și neîncrederea în cei din jurul tău. Câștigul celor ce vor citi toate aceste trimiteri, din poezie la poveste, e singura speranță că tot ce a gândit autorul se poate înfăptui în izbânda binelui. Pentru că atâta timp cât e povestea biruitoare în viața noastră, este și speranța un mare adevăr. M-a bucurat comentariul tău.

 

[Tudor Cicu]

Vasilisia: Am trimis pe ÎNSEMNE poezia și am plecat la stupina mea de la munte, printre albine. Am revenit acum acasă și e timpul de a răspunde la comentarii. Pecetea unei poezii o poartă nu numai timbrul specific al autorului ci şi dorinţa de a-şi „găzdui” cititorul în lumea fantastică şi fermecată a acelui colţ de rai din lumea de poveste a copilăriei (când ne-am fi dorit, invocat, peștișorul de aur care să ne îndeplinească cele trei dorințe. Dorințe rostite acum „cu frumoasa lor îmbrăcare în cuvinte” cum rostit-a cândva N. Iorga. Dacă ursitoarea venită la leagănul copilului, nu va ști să aleagă care dintre cele trei dorințe îi va decide destinul, atunci să-i lăsăm copilului să afle că steaua care l-a ursit să găsească singur comoara în viață, e cea pe care-o pofteşte şi cititorul. N-am explicat niciodată o poezie de-a mea. Hai să vedem! Care trei? Păi, spun în strofa a treia: „vreau” (deci, prima dorință), un țarc de corbi să zboare până-n Lună ca mesageri ai dragostei poetului. În strofa a patra îi mai ceream „peștișorului de aur” ca visului meu să-i crească  aripi... pentru a visa ca acel cavaler de la Mancha, în lupte cu viața care îl făcuse vestit. În a cincea strofă (ultima)... îmi mai doream ca în clipele de singurătate, și peste mii de ani, văsând la geam, ea poate va realiza că despre „ea” a fost scris acest poem.

[bolache alexandru]

O poezie fermecătoare, o declarație de dragoste care vine ca o rugăciune către cel ce ne-a clădit. Dragostea nu cunoaște vârstă devenind cu timpul mai puternică, mai fermecătoare!

[Nikol MerBreM]

Un poem savuros, cu o atmosferă un pic diferită de cea cu care ne-ați obișnuit! Aici, printre file de poveste, își face loc și ludicul. Candidă și donquijotescă (dar și frumoasă) este iubirea aceasta dispusă să aștepte veacuri întregi pentru a fi împărtășită de iubita care se va descoperi în toate cele trei dorințe. O bucurie de poem!

Drag,

Nikol

[petrut dan]

Uneori dorințele sunt și îndeplinite, mai ales în urma unui demers liric, convingător și aproape fără cusur, cine ar putea refuza asemenea lectură?! Am citit cu plăcere, prețuire!

[Vasilisia Lazăr]

Ce dorințe luminoase, ce minunată declarație de dragoste! A treia și ultima strofă mi-au plăcut cel mai mult. Poate că peștișorul de aur...

Totuși am o neclaritate. Am citit poemul de multe ori, de aceea am tot întârziat comentariul. Și tot n-am înțeles ultimul vers. Care toate trei? :)