Doar iarna

[Tudor Cicu]

Doar iarna

 

Trec trenuri prin gări de o vreme

Duc vise-n vagoane, grămezi.

Nu sonuri se zbat să mă cheme,

Nici clopote surde-n poeme

Cu versu-ngropat sub zăpezi.

 

Doar iarna își scutură-n toană

Paltonul de gheață pe lac.

Dar tropotul vremii, în goană

Nu-mi lasă măcar de icoană

Căpăstru la gânduri să-mi fac.

 

Și-n crâng parcă-i mută pădurea

Presimt alte-nfrângeri să-ndur.

Un șoim se învârte aiurea

Prin nori ce-și deșiră securea

Sub luna ce prinde contur.

 

Trec trenuri cam fără avânturi

Și ninge intens pe peron

Nămeții-s cât casa pe prunduri

Te strig de pe crucea de gânduri

Cu pieptul străpuns de piron…

 

Cu lupii ce urlă la lună

De viscole prins ca-ntr-un jug.

Și teama că poate îmi mână

Povara ce crește nebună,

În jerbe de flăcări pe rug.

(scris de dragobete, dedicație tuturor)

[Nikol MerBreM]

Tare frumoasă iarna aceasta a dumneavoastră! Mult mi-au plăcut versurile:

Dar tropotul vremii, în goană

Nu-mi lasă măcar de icoană

Căpăstru la gânduri să-mi fac.

Drag,

Nikol

[Camelia Ardelean]

:-))) Foarte bună anecdota! Poezia dvs. a ajuns exact acolo unde trebuia, domnule Cicu! :-) Multă inspiraţie în continuare!

[Tudor Cicu]

J' Arrive, Ion Lazăr da Coza, Camelia... dar și celor la care deja am răspuns: fiindcă poezia a fost trimisă cu dedicație tuturor, vă răspund printr-o anecdotă.

   Era o iarnă rece, cu ninsori învolburate, de rătăceai lesne drumurile cunoscute. Într-o astfel de noapte, Franz Liszt şi câţiva prieteni, rătăciră drumurile, iar caii le purtară săniile înspre marginile Imperiului. Şi, mult după miezul nopţii, alaiul, cu acei rătăciţi ai sorţii, ajunse într-un sat din Ardeal și la prima casă, mai acătării, au descins a bate cu putere în porţile mari, ca să ceară găzduire. Într-un târziu, li s-au deschis porţile şi, după ce gazdei i s-a adus la ureche povestea acelei rătăciri la miez de noapte, ciudaţii musafiri au fost conduşi în salonul de oaspeţi. Atât prietenii, care-l însoţeau în acea escapadă pe muzician, cât şi Liszt însuşi, nu şi-au dezvăluit identitatea. În timp ce prietenii îşi dezmorţeau siluetele îngheţate lângă şemineu, Liszt s-a îndreptat spre un colţ al salonului, unde trona un pian, ce făcea notă distinctă în decorul acelui mobilier de epocă. A urmat o uvertură improvizată, pe moment, de „necunoscutul” picat la miez de noapte în acel colţ de ţară străină, la care gazda a asistat neclintită. După aplauzele celor de față, meritate, gospodina s-a dus la necunoscutul care mulţumea enigmatic pentru aplauze şi i-a spus: „Știi, domnule, nu cânţi rău! Aţi face ceva audienţă, dacă aţi şi studia câte ceva, în domeniul muzicii!”.

    Ca și muzica aceea, înseamnă că poezia mea a ajuns în suflete dragi mie.

[Camelia Ardelean]

Domnule Cicu, m-aţi făcut "ferfeniţă" (în sens pozitiv, desigur)! :-) Un tablou minunat, "pictat" cu măiestrie de un artist experimentat! Mulţumesc şi eu (tardiv) pentru dedicaţie! Mai vreau! :-) 

[Ion Lazăr da Coza]

Sedus!

da Coza

[Tudor Cicu]

Doamna Vasilisia! Păi, buchetul cu flori se dăruiește doar în zile festive, doar câte o floare așa, mai rar, se poate dărui în fiecare zi. Vă mulțumesc și pentru urecheală. Da! Ce ne-am face fără poezie?... Restul e tăcere, ceva hamletian, pesemne!

[Vasilisia Lazăr]

Și mi-am amintit ceva: oare cine zicea mai de mult că nu mai scrie poezie? 

[Vasilisia Lazăr]

Cât de frumos! Cât de frumos!

[Tudor Cicu]

Gina: (din greșeală , vrând să rectific s-a șters comentariul) Redau aprox: cuvintele tale par a-l cita pe Cărtărescu din „ochiul căprui al dragostei noastre”. Am crezut, o clipă, că PERSEIDEle au coborât pe pământ. Și în cuvintele din comentariul tău, poetul (din ființa ta) nu se dezminte de tabloul liric al poemelor scrise.

[Tudor Cicu]

Valeria: ...ai și prețuirea mea pentru detalii.