Doña Alba, Doña Sol

[Corneliu Neagu]

Privesc peste vreme, uimit te revăd

trecând majestos pe podul Triana,

pe valuri albastre tresaltă coroana,

desprinsă din umbra-ți rămasă pe pod.

Ești Doña Alba, sau Doña Sol? –

aleargă prin minte această-ntrebare,

dar umbra căzută pe unde dispare…

O, Doña Alba! … O, Doña Sol!

.

Exultă pe soclu Adolfo Becquer,

în parcul central Maria Luisa,

când simte venind, odată cu briza,

parfum de amantă cu iz adulter.

Ești Doña Alba, sau Doña Sol? –

rămâne pe gânduri poetul Becquer,

iar ploaia de toamnă, căzută din cer,

se scurge ca lacrima Doñei Sol.

.

Din lacrimă crește un tainic mister,

adus peste timp în parcul Luisei

pe soclul întins sub aripa brizei

de unde privește poetul Becquer.

Ești Doña Alba, sau Doña Sol? –

se-ntreabă retoric Adolfo Becher

Dezleagă deodată temutul mister –

e Doña Alba ... nu-i Doña Sol!

.

Aș vrea să-l ajut pe poetul Becher,

o caut prin parcuri pe Doña Sol,

dar ploaia se cerne deasupra domol

din norii întinși fără margini pe cer.

Cu gândul mă pierd haotic în gol,

învins mă întorc în camera goală,

poetul Becher se tânguie-afară –

O, Doña Alba! ... O, Doña Sol!

.

(Aduceri aminte din Parcul Maria Luisa, Sevilla, 1999)

[Corneliu Neagu]

Mă bucur foarte mult că ați scris acest comentariu, stimată doamnă Vasilisia Lazăr. Într-un fel este o confirmare a faptului că truda mea (ce include mai mult decât poemul postat aici) nu a fost în zadar. Sunt de acord cu părerea dumneavoastră că facebookul nu ne face poeți, cel mult ne face mai cunoscuți unor persoane ce au aceleași preocupări artistice ca și noi. Pe de altă parte, comentarii de tipul "semn de trecere", "frumos dar nostalgic" etc nu cred că ne fac cinste. Poemul acesta a fost publicat în volumul meu de debut "Fata Morgana" în 2016, dar mi-am dat seama că nu-l pot publica înainte de a face o cercetare mai amplă privind opera marelui poet romantic spaniol Gustavo Adolfo Becquer, pe care îl aprecia și Mihai Eminescu.  Închei mulțumindu-vă, încă odată, pentru lectura poemului meu și pentru comentariul lăsat aici!

[Vasilisia Lazăr]

Nu, poemul acesta nu a fost comentat nu pentru că nu a plăcut sau nu a fost înțeles, ci pentru că activitatea pe site a fost mai redusă în ultima vreme, fiindcă mulți încă mai cred că facebookul îi face poeți. Sau pentru că mulți încă nu înțeleg cât de mult i-ar ajuta dacă ar comenta unele scrieri ale confraților de condei...

Poemul dumneavoastră nu cucerește doar prin frumusețe, ci dovedește și o vastă cultură din partea autorului. Și pe mine m-a dus cu gândul în multe locuri și m-a determinat să deschid ori să redeschid mai multe pagini care m-au îmbogățit spiritual. 

[Corneliu Neagu]

Desigur, nu putea lipsi din aducerile aminte ale mele marele poet spaniol Gustavo Adolfo Becquer în memoria căruia a fost construit în parcul Maria Luisa un monument impunător.

Cu toate acestea sunt încă multe alte rațiuni pentru care am scris acest poem. Am constatat că există mulți cititori care n-au înțeles aceste versuri, sau cărora nu le-au plăcut. De acea, stimate prieten și coleg de condei Mihai Katin, mi-ați făcut o mare bucurie că ați citit aceste versuri lăsând și un comentariu impresionant și bine documentat. Vă mulțumesc cu cele mai frumoase gânduri ale mele! Onorat! Marele poet spaniol a fost contemporan cu Mihai Eminescu. De aceea, sperând că nu supăr pe nimeni, voi posta mai jos poezia Doña Sol scrisă de Mihai Eminescu.

                          Doña Sol

                             (de Mihai Eminescu)

 

                        Te rog rămâi o clipă încă

                        Ca să te strâng duios la piept.

                        Din fericirea mea adâncă

                        Aş vrea să nu mă mai deştept.

                        Şi totuşi, luna iese-n zare,

                        Albeşte zidul nalt şi gol…

                        Dă-mi cea din urmă sărutare

                        Şi încă una, Dońa Sol!

 

                        Mă-ntrebi cu ochiul tău cuminte

                        Unde mă duc şi ce mă fac,

                        Când de pe ceruri stele sfinte

                        Pătrund în codru, bat în lac.

                        Au nu eşti tu la înălţime

                        Ca steaua vecinicului pol?

                        Pe mine nu mă ştie nimeni,

                        Nici chiar tu însăţi, Dońa Sol.

 

                        Ades când frunzele pe cracă

                        Şoptesc ca zgomotul de guri

                        Ce se sărută şi se-mpacă

                        În umbr-adâncă de păduri,

                        Eu stau unde pătrunde luna

                        Pe alb izvor, sunând domol;

                        De cântă păsările-ntr-una,

                        De tine-mi cântă, Dońa Sol.

 

                        Şi pe oglinda mişcătoare

                        Stau de privesc un straniu joc:

                        E apa pururi călătoare

                        Pe chipu-mi ce rămâne-n loc.

                        S-au desprimăvărat pădurea,

                        Suspină păsările-n stol…

                        Şi numai eu, gândind aiurea,

                        Gândesc la tine, Dońa Sol.

 

                        De ce doresc singurătate

                        Şi glasul tainic de izvor,

                        De ce când codrul frunza-şi bate

                        Adorm pe verdele-i covor?

                        Ca prin lumina cea rărită

                        Prin umbra moale de pristol

                        Să mi se-arate liniştită

                        A ta ivire, Dońa Sol.

 

                        Să văz cum mâna ta îndoaie

                        În arc o ramură de fag

                        Şi ca Diana cea bălaie

                        Îţi faci în codru mândru prag;

                        Săgeţi de aur pe-al tău umăr,

                        Goneşti vânatul tău în stol,

                        Dar peste frunze fără de număr

                        Nu-mi laşi o urmă, Dońa Sol.

 

                        Chiar de luceafărul de seară

                        Te tem, căci dulce arde el,

                        Când treci frumoasă şi uşoară

                        În umbra negrului castel…

                        De aş zăcea rănit de moarte,

                        Într-un genunchi eu tot mă scol;

                        Tinzându-mi dreapta de departe,

                        Mă-nchin la tine, Dońa Sol.

 

                        Când luna trece în uimire

                        Spre-a face-al mărilor ocol,

                        Ea, luminând a mea iubire,

                        Te lumineze, Dońa Sol.

 

[Mihai Katin]

Podrá nublarse el sol eternamente;
Podrá secarse en un instante el mar;
Podrá romperse el eje de la tierra
Como un débil cristal.
¡todo sucederá! Podrá la muerte
Cubrirme con su fúnebre crespón;
Pero jamás en mí podrá apagarse
La llama de tu amor.

              Adolfo Becquer

Soarele poate fi înnorat pentru totdeauna;
Marea se poate usca într-o clipă;
Axa pământului s-ar putea rupe
Ca un pahar slab.
Totul se va întâmpla! Poate moartea
Sa ma acopere cu roba ei funerară;
Dar nu se poate stinge niciodată în mine
Flacăra iubirii tale.   

    poemul   este  un  gand  de suflet  ,o traire  alaturi   de poetul   spaniol  si   stradania  aceasta  merita  toate  aprecierile noastre!