De tine, moarte...

[Rădița Răpeanu]

De tine, moarte, nu pot să mă vindec,
În lume leacuri pentru tine nu-s;
De-aceea rabd și nu am să te judec,
Deși, prea mulți de suflet mi s-au dus.

Te știe omul încă din pruncie,
Că dai târcoale vieții pe pământ,
Și vorba ta nu face o uncie —
N-am pomenit – cuvânt fără cuvânt!

Îmi fluturi secera pe lângă soartă,
O simt pe tâmpla rece ca un fulg;
Mi-ai despicat a sufletului poartă,
Știai că eu din suflet n-am să fug.

În mâini îmi ții oglinda nemișcării,
Și scuturi ceasul când mi-e somnul lin;
Eu dorm pe malul umbrelor visării,
Și îmi dai brânci când pașii mi-i înclin.

Îmi lași pe buze gustul tău de vatră,
Să-ngraș livada, câmpul cel mănos;
Căci știi prea bine, moarte, ești de piatră —
Din tine n-o să cadă niciun os.

Nu-ți cer nimic: nici zile, nici iertare;
Orice ți-aș da, nu-ți este îndeajuns.
Am să regret — și vai, ce rău îmi pare —
Că-n brațul tău și eu voi fi ascuns.

Dar iată, hâtra, umblă în pustie,
Plină de vânt și de un dor de foc;
De tine, moarte, cine-ar vrea să știe?
Vedea-te-aș spânzurată de un soc!

[Chris]

impresionant si frumos!

[Ada Nemescu]

Amintești de celebrul * Nu am cu tine moarte, nimic..* de Grigore Vieru

Bine scris, aDa

[Vasilisia Lazăr]

Poemul acesta, Rădița, impresionează prin dialogul frontal și lucid cu moartea, tratat nu cu disperare, ci cu o demnă și amară acceptare. Imaginile sunt viguroase, bine articulate, iar metaforele dau textului o forță aproape incantatorie. Reușești să împletești durerea pierderii cu o revoltă discretă, culminând într-o izbucnire finală profund umană. Este un poem emoționant și intens care atinge fără să forțeze. Și eu mă regăsesc în fiecare cuvânt. Te felicit din inimă!

[Rădița Răpeanu]

Vă mulțumesc, domnule Grig Salvan pentru trăirea empatică! Suntem oareșicum vizionari, cu toate că pare 

o confruntare, dureroasă și totuși plină de viață, în care suferința devine curaj, iar cuvântul meu devine scut. Vă mulțumesc, 

[Grig Salvan]

Sentimentul acut al morții îl trăim cu toții, mai ales după o anumită vârstă și mai ales în vremurile de declin pe care le trăim. O invocație dramatică a celei pe care de obicei o personificăm din dorința noastră omenească de dialog și de înțelegere, îi transferăm trăsături personale pentru a ne putea descărca, la fel ca în fața cuiva, toate temerile și toate deznădejdea și neliniștile noastre. Mă regăsesc întru totul în această invocație către cea neînduplecată, fără de milă și fără de cruțare.