Dacă ar fi fost doar o poveste

[Tudor Cicu]

Dacă ar fi fost doar o poveste

 

Erau ca de obicei pe ogor și în depărtare cineva cânta.

Tatăl își lăsă coasa în iarbă

și luă seama la ce spunea fiul:

„Aud cum cântă vântul în depărtare

și-mi pot lega tristețea de astrul care doar în mintea mea

se rotește prin ceruri,

dar azi, am ghinion tată,

calul nostru nu a venit la muncă astăzi

a fugit din grajd

și eu trebuie să fac munca în locul lui”.

 „Fiule (spuse tatăl),

noaptea e mereu plină de stele și dacă una lipsește

cerul are același farmec și chiar e același

numai noi, cei de ieri, nu mai suntem aceiași.

Dar să vedem ce ne aduce și ziua de mâine”.

Fiul asculta cum cineva în depărtare cânta. În depărtare...

Unde el știa nemărginită doar marea.

După câteva zile calul reveni însoțit de o minunată iapă sălbatică.

„Tată, ce noroc pe noi!, exclamă fiul

Calul nostru ne-a mai adus un ajutor.“

„Noaptea e la fel de plină de stele, a spus tatăl

Ne-am schimbat oare noi? De ce numești tu asta noroc?

Să așteptăm să vedem ce ne aduce ziua de mâine.“

Și oamenii au venit să se mire la casa lor:

„Ce noroc pe tine prea bunule sătean,

Cum să nu fi iubit El, inima ta înțeleaptă

și recunoaștem, uneori și noi te-am iubit”.

Fiul vru să le arate că și el gândea ca oamenii aceia

și încercă să încalece calul cel nou dar, acesta,

neobișnuit cu asta, se împotrivi și-l trânti la pământ

că trebuiră să-i pună între șipci de lemn oasele rupte.

„Tată, ce ghinion! Mi-am rupt piciorul!“

„Ce ghinion!” au spus într-un cor toți cei din sat.

„Sa vedem ce ne aduce ziua de mâine!“ a zis tatăl.

Acum fiul privea cerul și zicea: „E și azi noaptea înstelată,

Și tremură sub gheață, în depărtare, aștrii.
Prin ceruri vântul și acum cântă

odată cu briza mării;

numai eu n-am cum să spun versuri mai puțin triste în noaptea asta”.

Cateva zile mai târziu,

trecură prin sat trimiși ai regelui

căutau tineri pe care să-i ducă la război.

In casa bătrânului țăran, văzură doar un tânar cu piciorul rupt

și îl lăsară în pace.

În sat plângeau toți ceilalți în urma tinerilor

luați la oaste și plecați dintre ai lor

poate pentru totdeauna.

„Această noapte leagănă aceiași arbori

și versul meu cade, iată, peste suflet

ca roua în iarbă

(glăsui fiul în tăcerea lăsată peste sat)

și chiar pot să scriu versuri mai triste ori mai fericite ca astea

numai noi, însă, nu mai suntem aceiași.

 

 

 Notă: (Pare a fi „balada poetului care a visat un poem”. Culeasă pentru frumusețea ei. Prelucrare.)

 

 

[Tudor Cicu]

Ion Lazăr da Coza: vă răspund boem și vă îmbrățișez:  „La aste-ntrebări/Și la multe încă/Fără de-nțeles/Viața ne aruncă”.

[Ion Lazăr da Coza]

Cicu - cuib de-nţelepciune...

da Coza

[Tudor Cicu]

Mihaela S.  Așa e: lumina e aceeași, depinde doar de unde și în ce împrejurări o privim. În „1001 de nopți” era povestea celor doi regi și a celor două labirinturi. Primul rege al Babilonului ca să-și bată joc de musafirii lui îi punea să-i viziteze labirintul special costruit și astfel, ca cel care intra să nu mai poată ieși din el și din întunericul lui fioros, fără a-i implora mila. Doar cu ajutorul rugăminților ridicate către Allah se spune că unul  a reușit să iasă, dar odată ajuns în regatul său a strâns oaste mare și l-a atacat pe „încrezutul rege” al Babilonului și l-a dus în deșertul Arabiei unde i-a dat drumul de l-a lăsat singur în „labirintul” fără ziduri al deșertului, doar cu lumina, ce peste tot și care l-a orbit și prăpădit în cele din urmă. Mulțumesc pentru popas.

[Mihaela Suciu]

Chiar dacă nu mai suntem aceiași, lumina e aceeași. Drag!

[Tudor Cicu]

Doamna Sofi: „Poveștilor de felul ăsta, noi doar le dăm lumină. Trăsnetul care le va rostogoli, e cu totul altceva”, îmi spunea bunicul meu. Iar eu nu fac altceva decât să-i descifrez vorbele. 

[Sofia Sincă]

Frumos, impresionant.

Sofi